Starea lui Adam după cădere

„Ne putem imagina starea stră­mo­şului nostru de după acel acci­dent cos­mic pe care îl provocase singur. Zic aşa pentru că teologia Acelui Dum­nezeu despre care am convenit că există spune că, odată cu căderea sa, Adam a atras că­derea întregului Univers, el a de­clan­şat alunecarea spre haos a întregului Cos­mos, mişcare care ne obsedează as­tăzi prin constatarea găurilor de ozon şi a cataclismelor ecologice despre care se vor­beşte atît.

După acest accident, Adam a devenit un mutant, el a uitat aproape totul. Adam a pierdut legătura harică pe care o avea cu Dumnezeu: mintea lui se întu­necase, el a devenit, putem spune, ne­bun. În această stare de şoc, Adam este iz­gonit din rai. El încă nu înţelege ce i se în­tîmplă. Lui i s‑au făcut nişte făgădu­in­ţe, pe care el nu le înţelege. Ce este aceea a‑ţi dobîndi pîinea în sudoarea frunţii? Adam nu ştia nici cum arată această pîi­ne, el nici nu obosise vreodată, nici nu transpirase. Toate acestea lui i‑au fost ne­cunoscute în rai.

Adam a căzut din lumină în întune­ric, din nemurire în moarte şi boală, din fericire în suferinţă, din dragoste în sin­gurătate. El a căzut din cunoaştere în ne­cu­noscut. Îşi aştepta moartea pro­misă, despre care nu ştia cînd şi cum va fi.

Cosmosul îşi continua mişcarea lentă spre distrugere. În calea sa, în cele din urmă, el ar fi trebuit să‑l stîrpească şi pe Adam. Natura îşi începe răzbunarea ira­ţio­nală împotriva răufăcătorului ei: fia­rele nu i se mai supun, după poruncă, ci, dimpotrivă, îl ameninţă de peste tot; sti­hiile nu‑l mai ascultă ca mai înainte, apa îl îneacă, focul îl arde, vîntul îi strică se­mă­năturile. Adam este un bol­nav înfri­co­şat lăsat la cîrma întregului Cosmos.

Şi iată, anume în acest context inter­vine Dumnezeu. Cu înţelepciune negră­i­tă, Dumnezeu îl sustrage pe Adam de sub zidul povîrnit al Universului, care ameninţa să‑l strivească. Dar cum? Prin moarte. Dedîndu‑l morţii, Dumnezeu îl va renaşte pe Adam într‑o altă dimensi­u­ne, prin participarea la trupul nemuri­tor al lui Hristos, atunci cînd actualul pămînt şi cer vor dispărea şi Dumnezeu va crea pentru Adam un pămînt nou şi un cer nou (Apocalipsa 21, 1), care nu vor avea di­mensiunile spaţiale şi temporale cu­nos­cute nouă. Moartea însă e atît de ne­cu­noscută, atît de înfricoşătoare...” (Ieromonah Savatie, „Între Freud şi Hristos”)

Prorocia Dreptului Iov despre Mesia

Episcopul Artemie Radosavljevici vorbeşte în chip minunat de această prevestire a lui Iov: „Cu două mii de ani înainte de venirea lui Hristos, mai înainte de a fi prorocii, un sărman bătrân zăcând în colbul pustiei presimte ce-i lipseşte neamului omenesc şi prevesteşte cele ce aveau să se petreacă. Simte setea lumii căzute după un Mijlocitor, Care să unească cerul cu pământul, făcându‑Se în chip minunat inel şi verigă [...]. Înţelege că numai în El îşi va afla omul leacul veşnicelor sale frământări, al suferinţei şi al morţii. Şi încă simte că Mijlocitorul acela nu poate fi decât Unul drept ca Dumnezeu şi pătimitor ca omul. Adică numaidecât şi Dumnezeu, şi om. Şi această străină vedere a celor ce aveau să fie se va împlini aievea peste două mii de ani, în persoana lui Iisus Hristos, Cel ce singur este cu adevărat Mijlocitor între Dumnezeu şi om.”

Să nu deznădăjduim!

„Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi de o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul.
Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv, să ne despartă de Dumnezeu. Nu‑i va fi uşor să o facă direct, că aşa s‑au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se poate despărţi de El. Satana, care n‑are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să‑l poată despărţi pe om de Făcătorul lui.
Luptă cu orice chip să‑l bage pe om în păcat, păcate de tot felul. Şi dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi‑a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându‑se, singur se desparte de Dumnezeu şi, iată, acesta‑i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să‑ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte‑L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă!
Nu te deznădăjdui cu nici un chip! Satana poate şti slăbiciunea ta şi te‑a înşelat, dar inima nu i‑ai dat‑o şi numele lui Dumnezeu din tine nu s‑a şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că‑L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El Singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L‑ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi‑n respiraţia ta, inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te‑ai noroit, că, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.” (Cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc)

Cuvânt despre iertare

„Singur Hristos poate ca, dintr‑o ştersătură de burete, să cureţe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s‑au în­registrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi ome­neşti. Străduindu‑ne a ierta şi învăţându‑ne a practica iertarea şi sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le‑am greşit noi, pe noi înşine după ce ne‑am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine.
Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă păcătosul, ci de a sa proprie: de‑ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndâr­jita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s‑ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea şi mărinimia Dom­nului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării.
Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus, prin milă şi har, scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi‑i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să ne deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală.
Să ne deprin­dem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n‑a crezut nici că Hristos e de‑ajuns de bun ca să voiască să‑l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să‑l ierte –, ci a‑l urma pe Sfântul Apostol Petru, care s‑a căit, a plâns amarnic şi nu s‑a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nicio clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă.” (Nicolae Steinhardt)

Despre ecumenism

„Am mai consemnat părerea Arhimandritului Sofronie despre mişcarea ecumenică:
„Şi deci când vă voi părăsi, rogu‑vă, mântuiţi‑vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într-o zi ­m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în teologie. Şi eu i‑am răspuns: Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.
Şi la ce ne‑au dus aceste şcoli? – Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le‑au trăit. De unde întunericul acesta în Biserica noastră? De unde toate schismele, sectele, ereziile?
Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi‑vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.
Şi cum se întâmplă că există confesiuni care le urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Ortodoxiei este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică «şi o muscă să supărăm», însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine şi continuaţi‑vă această viaţă. El a zis: «Precum pe Mine M-au urât pe nedrept, aşa şi voi veţi fi urâţi pentru numele Meu.» Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi‑vă şi socotiţi cum ­este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în teologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu‑şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism.
Dar Domnul ne spune: «Unul este Tatăl vostru, şi singurul învăţător este Hristos.» Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.”

Despre Tolstoi

"Părintele Ioil, un monah în vârstă, mi‑a povestit un mic episod din viaţa lui L. Tolstoi, când acesta vizitase schitul. A vorbit mult cu părintele Ambrosie. Când a ieşit de la el, avea faţa mohorâtă. A ie­şit şi stareţul. Monahii, cunoscând faptul că la stareţ a venit un scriitor cunoscut, s‑au îngrămădit la „bojdeucă”. Cînd Tolstoi s‑a îndreptat să iasă pe por­ţile schitului, stareţul a rostit apăsat, arătând spre el: „Niciodată acesta nu se va întoarce către Hristos! Mândria!”

E cunoscut faptul că Tolstoi şi‑a pără­sit casa cu puţin înainte de moarte. Printre altele, şi‑a vizitat şi sora, Maria Nikolaevna, călugăriţă la aceeaşi mă­năstire din Şamordino, construită de pă­rintele Ambrosie, la vreo 12 verste de Optina. Acolo i‑a apărut din nou dorinţa de a vorbi cu stareţii. Îi era teamă însă că acum vor refuza să‑l primească, de vreme ce era excomunicat din Biserică pentru lupta sa împotriva învăţăturii creştine despre Sfânta Treime, despre întrupa­rea Fiului lui Dumnezeu şi despre Taine (despre acestea a rostit chiar cuvinte de blasfe­mie). Sora lui îl îndemna să meargă fără teamă, că va fi întâmpinat cu dra­goste... S‑a înduplecat... Am auzit că ar fi ajuns la uşa bojdeucii şi chiar că ar fi pus mâna pe clanţa uşii, dar s‑a răzgândit şi s‑a întors. A luat‑o de‑a lungul căii ferate; s‑a îmbolnăvit pe drum şi a fost nevoit să oprească în halta Astapovo, gubernia Tula, unde a şi mu­rit în chinuri sufleteşti groaznice." (Mitropolitul Veniamin Fedcenko)

Despre sfinţirea maşinilor

"În raionul Teikovsk este o porţiune de drum de vreo 500 de metri, pe care o cunosc toţi şoferii care circulă pe acolo. Acea porţiune este numită „zonă periculoasă”, iar oamenii de acolo îi zic „valea morţii”. La ieşirea din Ivanovo spre Kohma, în partea stângă a spitalului regional, au loc mereu accidente. Ba un autobuz cu oameni se loveşte de un stâlp, ba maşinile se ciocnesc între ele. Autorităţile cunosc astfel de locuri, dar nu pot preîntâmpina accidentele.
Acum câţiva ani am fost plecat pe lângă Iaroslavl. Acolo este o localitate, Tolga, iar alături o mănăstire de maici. Lângă mănăstire este un drum pe care chiar în acel an muriseră în accident patru oameni, pe aceeaşi porţiune. Stareţa mănăstirii, maica Varvara, mi-a spus: „Părinte, ce să facem? O soră de la noi a mers cu tractorul pe acel drum şi s-a răsturnat, bine că a avut doar răni uşoare”. S-au adunat câteva maici, iar eu am îmbrăcat veşmintele preoţeşti, am făcut o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu şi am stropit cu apă sfinţită întreaga porţiune cu probleme. De atunci au trecut 5 ani şi nu s-a mai întâmplat nimic rău acolo, deoarece apa sfinţită alungă puterea celui rău.
Odată a venit un om la mine şi mi-a spus: „Părinte, taximetriştii mi-au vândut o maşină «cu ghinion», care a avut trei accidente. Eu am reparat-o, dar cum am început să merg cu ea, am şi fost lovit de două ori. Ce să fac?” Am citit lângă maşină rugăciunile de la sfinţirea carului, pentru ca Domnul să o pună sub ocrotirea îngerului şi pentru ca duhurile rele să nu o stăpânească; am stropit-o cu apă sfinţită şi am uns-o cu ulei. De atunci nu a mai avut accidente”. Sigur, odată cu rugăciunea trebuie să păstrăm şi ordinea morală. Să nu înjurăm, să nu bem, căci altfel demonii vin iarăşi." (Arhimandrit Ambrozie Iurasov)

Despre cunoaşterea de sine

"Suntem o taină atât de mare!
Socrate zice:«Cunoaşte-te pe tine însuţi!». Cum te cunoşti pe tine însuţi? Făcând introspecţie. Goethe spune că Socrate n-a vrut să spună aşa ceva, ci a vrut să spună că te cunoşti pe tine însuţi în relaţie cu celălalt. Şi eu vin şi spun că peste ei este Grigore de Nyssa, un sfânt care spune că mai degrabă cunoaştem cerul şi marea decât să ne cunoaştem taina sufletului. Stai lângă un om o viaţă întreagă şi nu-l cunoşti. La un moment dat poate avea o reacţie, o reacţie îngrozitoare. Cum s-a întâmplat cu Lidia Jinga, dresoarea care a murit ucisă de tigrul acela pe care l-a crescut de mic. Pe urmă a murit şi tigrul, n-a mai mâncat..." ( Dan Puric, "Cine suntem" )

Despre împărtăşirea copiilor

„Niciodată, indiferent de vârstă, copilul nu trebuie minţit cu privire la împărtăşanie, zicând: „Stai puţin, că părintele îţi va da nişte miere sau apă dulce”. Nici chiar cu copiii cei mai capricioşi nu trebuie să procedăm astfel. Nu este o situaţie rară cea în care, înainte de a ajunge la Potir, mama îi spune copilului: „Mergi acum, că părintele îţi va da ceva dulce”. Se întâmplă şi astfel: copilul, neobişnuit cu viaţa bisericească, se zbate şi strigă că nu vrea, iar mama şi tata îl duc la împărtăşanie ţinându-l de mâini şi de picioare. Dacă nu este pregătit deloc să se împărtăşească, este mai bine ca părinţii, prin exemplul propriu şi rugăciune să-l înveţe, încetul cu încetul, cu şederea în biserică. Întâlnirea cu Hristos va deveni, astfel, pentru el, o bucurie, iar nu o amintire a unei violenţe pe care a suportat-o.
Chiar dacă nu înţelege esenţa cuvântului, este bine ca cel mic să ştie că merge să se împărtăşească şi că acela este potir, iar în linguriţă este ceva deosebit, cum nu se mai află nicăieri în lume. Nici o falsitate sau amăgire nu trebuie să aibă loc atunci când e vorba de Euharistie. Cu atât mai puţin atunci când copilul are aproape şase ani şi trebuie să meargă la şcoală deja. Noi trebuie să avem grijă ca timpul dedicat obişnuirii cu biserica să nu treacă în zadar.”

Domeniile în care ar trebui să lucreze o femeie

„Pentru femei sunt fireşti ocupaţiile care ţin de sfera socială şi care sunt, în esenţă, o prelungire a rolului ei de mamă şi soţie. Mama nu poate creşte copiii dacă nu se preocupă de starea lor de sănătate. De aceea, ea trebuie să fie un bun medic. Învăţându-i şi educându-i pe copii, ea poate să-şi lărgească sfera acestor aptitudini în cadrul şcolii sau grădiniţei. Femeia găteşte acasă, face curat, dar ea poate să facă aceasta şi pentru altcineva decât pentru rude.
Pentru femeie este firesc să împace membrii familiei, de aceea nu este de mirare că femeile ajung buni jurişti sau asistenţi sociali, unde este nevoie de tact pentru a aplana conflicte şi a mângâia pe cei care sunt în suferinţă. Femeia poate să privească, în aceste cazuri, problemele celor cu care intră în contact atât din perspectivă juridică, cât şi în concordanţă cu ceea ce reprezintă ele în esenţă.
Femeia poate găsi de lucru în diferite sfere, numai să nu tindă spre activităţile care contravin flagrant ­ierarhiei familiale, adică să fie director într-un colectiv exclusiv de bărbaţi sau în sferele de lucru care cer duritate şi severitate, nu sensibilitate. În sfârşit, nu trebuie să lucreze într-un mediu nociv pentru organism, deoarece ea este „vasul cel delicat”. În timpurile Uniunii Sovietice se vorbea mult despre femeile în haină portocalie, care făceau calea ferată: oare este util pentru o femeie să facă box, să ridice greutăţi sau să fie înotătoare, când se transformă în ceva masculin, pierzându-şi feminitatea? Pe de altă parte, însă, nici nu trebuie să îşi reprime pornirile. Talentul, dăruit de Dumnezeu, nu piere. Trebuie să aştepţi până când îl poţi descoperi şi cultiva spre folosul celorlalţi.
În ce priveşte sferele profesionale în care poate lucra femeia, nu cred că există anumite îngrădiri legate numai de statutul de femeie. În acest caz, se poate vorbi doar de acele îngrădiri care sunt valabile pentru orice creştin, care nu poate face doar ceva care ajunge la un bun sfârşit.Poţi fi medic, dar nu acolo unde se omoară copii în pântecele mamei lor. Poţi vinde ciorapi, cărţi, brânză, unt, dar nu ai voie să vinzi tutun sau votcă.”

Un Cehov ortodox

Tocmai am aflat, dintr-o carte a părintelui Savatie, un lucru pe care nu îl ştiam: că Cehov era ortodox practicant.
„Cehov este ortodox!... Petrecea mult timp prin mănăstiri, a avut preoţi prieteni de familie, a fost el însuşi un ortodox practicant, cunoscător fin al cultului liturgic până la mici nuanţe, a trăit Ortodoxia profund şi autentic, problematizând ca un adevărat teolog... A cântat multă vreme în strană, a avut un cumnat iconograf, ţinea cu sfinţenie toate posturile şi era atât de credincios rânduielii liturgice, încât, chiar şi atunci când nu era în ţară, mergea la biserica rusă de la ambasadă...
Pentru Cehov cântarea bisericească reprezenta o necesitate firească a sufletului. Iată ce îşi aminteşte despre el scriitorul I. N. Potapenko, un oaspete frecvent în casa lui Cehov:«El avea o voce sonoră. Cunoştea perfect slujba bisericească şi îi plăcea să organizeze acasă coruri improvizate. Se cântau tropare, condace, stihiri, irmoase pascale...»
„Omul trebuie să fie credincios sau să caute credinţa, altminteri viaţa lui este pustie.” – A. Cehov

Portretul femeii creştine

"Noi, ca femei creştine, ar trebui să căutăm să reflectăm frumuseţea, ordinea, excelenţa şi harul lui Dumnezeu în omul dinăuntru şi în cel din afară.
Soţia creştină are un motiv în plus să găsească echilibrul în privinţa aceasta. "Femeia înţeleaptă" din "Pilde" 31 este frumoasă din punct de vedere fizic şi bine îmbrăcată (Pilde 31; 17, 22). Ea este un compliment pentru soţul ei. Dacă o soţie se îmbracă neglijent şi neîngrijit, dacă nu se preocupă de înfăţişarea ei fizică, ea aruncă o lumină negativă asupra soţului ei...
Când Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei despre cum ar trebui să fie lucrurile în Biserică, şi-a luat timp să vorbească despre felul în care se îmbracă femeile. Instrucţiunile lui arată echilibrul dintre aitudinea interioară a inimii femeii şi vestimentaţia şi comportamentul ei.
Pavel îndeamnă femeile "să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială (cu decenţă şi cumpătare), nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase." (I Timotei 2, 9-10).
Înfăţişarea exterioară a femeii creştine trebuie să fie o reflectare a unei inimi simple, pure şi bine organizate; îmbrăcămintea şi coafura ei nu trebuie să fie extravagante, neobişnuite sau indecente, atrăgând atenţia asupra ei. Astfel, ea reflectă starea adevărată a inimii ei şi relaţia ei cu Dumnezeu..."

Ne este suficient Dumnezeu?

"Credem cu adevărat că Dumnezeu este suficient sau căutăm alte lucruri şi oameni care să umple golurile din inima noastră - mâncare, cumpărături, prieteni, hobby-uri, vacanţe, profesia sau familia?
Felul în care trăim descoperă că, în realitate, nu credem că Dumnezeu ne este suficient. El poate rezolva problemele celorlalţi, dar nu vorbeşte despre problemele mele, despre nevoile mele, despre relaţiile mele, despre situaţia mea. Am nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu plus aceste opt cărţi din librăria creştină; am nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu plus casete şi conferinţe. Cu siguranţă, am nevoie de Dumnezeu! Dar am nevoie de El plus prieteni apropiaţi; am nevoie de El plus sănătate de fier; am nevoie de El plus un soţ; am nevoie de El plus copii; am nevoie de El plus o slujbă bine plătită; am nevoie de El plus o casă cu un cuptor cu microunde, o maşină de spălat cu uscător, un garaj şi o zugrăveală nouă...
Credem cu adevărat că dacă Îl avem pe Dumnezeu, avem destul?" ( Nancy Leigh DeMoss )

Iubirea lui Dumnezeu

Formulă de calcul:
"Adună cea mai tandră iubire pe care ai trăit-o, cea mai profundă pe care ai simţit-o şi cea mai puternică dintre cele care au fost turnate peste tine şi adaugă peste toate acestea dragostea tuturor inimilor omeneşti din lume, înmulţeşte totul cu infinitul, şi vei începe, poate, să ai o imagine vagă despre ceea ce este dragostea lui Dumnezeu!" (Hannah Whitall Smith )

"Adevărul este că Dumnezeu ne iubeşte. Indiferent dacă ne simţim iubite sau nu, indiferent ce am făcut şi de unde venim, El ne iubeşte cu o dragoste infinită, imposibil de înţeles.
Dumnezeu ne iubeşte nu pentru că L-am iubit încă de când eram mici, nu pentru că încercăm să-I fim pe plac. El ne iubeşte pentru că El este iubire. Iubirea Lui pentru noi nu se bazează pe ceva ce am făcut sau am putea să facem pentru El. Nu ţine cont de performanţele noastre. Nu merităm dragostea Lui şi nu am putea-o câştiga vreodată. Pentru că ne iubeşte, L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi. Ne-a iubit din veşnicia trecută şi ne iubeşte pentru veşnicia viitoare. Nu am putea face nimic pentru a-L determina să ne iubească mai puţin; nu am putea să facem nimic pentru ca să ne iubească mai mult!"

Femeia în mijlocul familiei sale

"Familia este în centrul a tot ceea ce contează pentru noi. Dacă lucrurile nu stau tocmai bine acasă, fiecare aspect al vieţii suferă. Am privit la femeile acelea care stăteau ca găinile înconjurate de puii lor şi am simţit o recunoştinţă enormă pentru dispoziţia acestor femei de a da şi de a hrăni viaţa...
Viaţa: ce alegere frumoasă! Aceste femei au ales viaţa prin purtarea copiilor lor (sarcină pe care, aş adăuga, numai o femeie o poate îndeplini) şi aleg viaţa în fiecare zi...
- cu fiecare masă pe care o pregătesc;
- cu fiecare haină pe care o spală;
- cu fiecare drum pe care îl fac la alimentară, la şcoală, la dentist, la lecţiile de pian, la antrenamentele de fotbal, la magazinul de pantofi;
- cu fiecare genunchi julit pe care îl bandajează;
- cu fiecare cuvânt de încurajare pe care îl rostesc;
- cu fiecare oră din timpul nopţii pe care o petrec legănând un copil bolnav sau speriat;
- cu fiecare ceartă pe care o potolesc;
- cu fiecare moment pe care îl petrec construind cu Lego, colorând, ajutând cu temele la matematică, citind o poveste biblică, ascultându-şi soţul sau copilul spunând cum şi-a petrecut ziua;
- cu fiecare moment pe care îl petrec mijlocind pentru creşterea spirituală şi pentru protecţia familiei lor.
Zi după zi ele construiesc un cămin; sunt dătătoare de viaţă; pun bazele şi construiesc o amintire care va dăinui timp de generaţii; ele Îl onorează pe Creator în cel mai important mod posibil." ( "Minciuni pe care le cred femeile" )

Femeia din "Pildele lui Solomon"

"Unul dintre lucrurile care mă uimesc cel mai mult despre "femeia înţeleaptă" din "Pilde" 31 este faptul că ea este atât de altruistă. Nu caută "împlinirea de sine"; nu este interesată să promoveze în "cariera ei", să aibă propriul cont în bancă sau să i se recunoască meritele personale. Dimpotrivă, ea nu pare absolut deloc preocupată de interesele şi nevoile personale, alegând în schimb să se concentreze asupra modalităţilor prin care poate să împlinească nevoile soţului şi copiilor ei, precum şi nevoile comunităţii în care trăieşte.
Am putea fi tentate să fim de acord cu o concluzie foarte des întâlnită, aceea că femeile casnice sunt o categorie asuprită. Dar priviţi la femeia aceasta:
-ea este bine îmbrăcată (versetul 22);
-ea şi familia ei au hrană suficientă, astfel încât pot să împartă cu ceilalţi (vers. 15-20);
-trăieşte o viaţă ordonată; este stabilă din punct de vedere emoţional şi nu este împovărată de teamă pentru viitor (vers. 21-25);
-soţul ei o adoră, îi este credincios, simte că este "una la un milion" şi îi spune lucrul acesta şi se laudă cu ea faţă de prietenii lui (vers. 11, 28-29, 31);
-copiii ei o respectă şi o laudă (vers. 28).
Mie nu mi se pare că aceasta este descrierea unei femei asuprite! De fapt, care femeie nu ar fi extrem de fericită să fie astfel răsplătită? Dar cum a ajuns ea să abă parte de aceste "beneficii"? Nu insistând ca soţul ei să-şi suflece mânecile şi să o ajute pe lângă casă (deşi nu este absolut nimic greşit ca un bărbat să facă lucrul acesta), ci alegând drumul slujirii - făcând din împlinirea nevoilor familiei prioritatea ei numărul unu (după relaţia cu Dumnezeu)." ( "Minciuni pe care le cred femeile", de Nancy Leigh DeMoss )

POSTUL MARE

Câteva cuvinte despre cum trebuie să postim, ale Sfântului Ioan Gură de Aur:
"Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte! Prin care?-veţi zice.
De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul.
Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.
Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fără greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.
Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea! Asemenea, urechea voastră se cade să postească.
A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. “Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte!” - este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau de alte vorbiri ruşinoase.
La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?
Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.
Şi auzim pe unii: o săptămână; pe alţii: două; pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: “Eu am ţinut tot postul!”, răspunde-i: “Eu aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat!”.
Ceea ce foloseşte negustorilor nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fără să ne gândim la nimic şi cum o fi.
Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit - şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire."
Post cu folos tuturor!

LA MULŢI ANI, FEMEIE!

Pentru că mâine este ziua noastră, m-am gândit să "dau o fugă" la începuturi, la momentul în care Dumnezeu a făcut femeia. Răsfoind o carte scrisă pentru femei, am găsit un răspuns la două întrebări: De ce le-a creat Dumnezeu pe femei? şi Care este scopul şi misiunea Lui pentru viaţa noastră?
"În Facere 2, 18, găsim prima şi cea mai clară declaraţie referitoare la motivul pentru care Dumnezeu a creat femeia: "Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur! Să-i facem ajutor potrivit pentru el!"
Acesta este răspunsul - Dumnezeu a creat femeia pentru ca să fie un ajutor pentru bărbat, să-l completeze, să fie potrivită pentru nevoile lui. Viaţa ei trebuia să aibă în centrul ei viaţa lui. Ea a fost creată din bărbat, pentru bărbat, şi a fost darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Relaţia ei cu soţul ei a fost prima şi cea mai importantă sferă în cadrul căreia trebuia să se mişte şi să slujească. Soţul ei era responsabil să lucreze şi să se îngrijească de nevoile materiale. Ea trebuia să fie ajutorul şi tovarăşa lui în reflectarea chipului lui Dumnezeu, stăpânind pământul şi dând naştere unei generaţii de oameni după voia lui Dumnezeu. Împreună, ei trebuia să populeze pământul cu generaţii de bărbaţi şi femei care să-L iubească pe Dumnezeu şi care să încerce să împlinească scopul Lui pentru lumea aceasta.
Femeia a fost creată şi înzestrată într-un mod unic - psihologic, emoţional, mintal şi spiritual - de Creator pentru ca să poarte şi să hrănească viaţa. În multe feluri, ea a fost dăruită cu capacitatea de a aduce viaţă, frumuseţe, bogăţie, împlinire, graţie şi bucurie în cadrul familiei. Nu există o măsură mai mare pentru valoare şi succesul ei de femeie decât gradul în care slujeşte ca inima casei." ( Minciuni pe care le cred femeile, de Nancy Leigh DeMoss)
Fie ca toate femeile din lume să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu şi să se bucure de linişte într-un cămin fericit!
La mulţi ani!

Sfaturi pentru soţ şi soţie

Pentru soţie
"Cinsteşte întâi de toate pe Dumnezeu, apoi pe soţul tău. Lasă de la tine atunci când soţul tău fierbe, ajută-l când e chinuit şi suferă, cu vorbe dulci şi îndemnurile cele mai bune. Să ai în comun cu el toate bucuriile şi durerile comune şi grijile, fiindcă acest lucru sporeşte casa. Dă sfatul tău, dar hotărârea ta să fie a bărbatului. Suferă măcar puţin împreună cu el când se necăjeşte, după care însă, având un chip vesel, risipeşte îngrijorările inimii lui, căci pentru bărbatul întristat limanul cel mai bun e soţia."

Pentru soţ
"Nu-ţi striga niciodată soţia doar pe nume, ci însoţeşte-l pe acesta cu cuvinte de alint, de cinstire, de multă dragoste... Mai arată-i, de asemenea, că pui mare preţ pe compania ei şi că eşti mai dornic să vii acasă de dragul ei decât să stai în oraş. Şi preţuieşte-o mai mult decât pe toţi prietenii tăi şi mai presus decât pe copiii născuţi din ea şi iubeşte-i pe aceştia anume de dragul ei. Dacă ea face vreo faptă bună, laud-o şi admir-o." ( sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, culese din revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului", nr. 13, pag. 11 )

Mame de martiri

"Mamele adevărate au fost cu atât mai mari şi mai bune educatoare, cu cât au biruit în lupta lor cel mai puternic sentiment şi instinct, cel al maternităţii lor, şi au avut tăria să dorească şi să vadă moartea creştină a copiilor lor, socotindu-se de două ori fericite dacă puteau să moară cu ei sau să lase orfani copii mici, uneori îngeraşi de sân.
Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privinţele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alţi creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203 ). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina zilei – câtă lumină putea vedea – în închisoarea subterană în care erau păziţi creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor la Tesalonic, sub Diocleţian (304).
Aceste femei nu erau nesimţitoare la durerile şi la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei şi sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturiseşte că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat şi că se simţea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze şi să edifice acolo mai mult, la vârsta înţelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumuseţea şi eroismul morţii mamei lor?
Agathoniki, la Pergam, în persecuţia lui Deciu (250), însufleţită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară şi ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” – strigă mulţimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” – răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soţie şi mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Diocleţian (în Numidia, 304).
Ameninţată cu torturi ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o ţin!” Şi Crispina a stăruit în credinţa ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru moartea ei martirică.
Alte creştine urmează în martiriu pe soţii sau pe copiii lor.
Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soţului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alţi creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). „Incomparabila mamă” a diaconului martir Flavianus, „o femeie care avea credinţa patriarhilor”, a avut tăria sufletească de a-şi însoţi în tot timpul judecării, torturării şi morţii pe fiul condamnat, cu dorinţa de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulţimea cereau graţierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea dimpotrivă, să-l vadă martir.
„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanţă are numărul copiilor? N-a jertfit şi ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul său unic?” Cu asemenea cuvinte laudă autorul actului martiric pe această mamă creştină cu suflet de erou. Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca să-i scoată ochii şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi „incomparabila mamă” cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, „a cărei dorinţă era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morţii o cufunda într-o durere glorioasă” ( Martiriul lui Montanus şi Lucius ).
Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită şi ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrăţişând trupul lui, ea îmbrăţişa „gloria” propriului său trup şi, în dragostea-i plină de credinţă, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită şi ea având un asemenea fiu, şi ea având un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” – aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis ( Numidia, 259)." ( Teodor M. Popescu )

Iov, model pentru familiile sarace

„Pentru ca noi, copiii, să nu fim apăsaţi de sărăcia noastră, de mizeria noastră, de foamea noastră, şi să nu avem un sentiment de inferioritate faţă de ceilalţi copii, care puteau să mănânce şi aveau căciuli, ciorapi şi paltoane, şi să rămânem blânzi şi buni şi îngăduitori şi senini în grozava noastră durere şi în înspăimântătoarea noastră sărăcie, mama preoteasă, cinstita noastră mamă, preoteasa, ne citea în fiecare zi istoria lui Iov. Era un leac foarte eficace, instantaneu, pentru toate mizeriile şi pentru toate suferinţele [aşa cum vă recomanda şi părintele, de asta am făcut legătura!]. Auziţi: pentru toate durerile, mama preoteasă ne citea suferinţele lui Iov. De două ori pe zi, de trei ori pe zi, de cinci ori pe zi. În toate zilele. Şi astfel Iov suferea împreună cu noi. Şi noi împreună cu el. Iar noi ne comparam suferinţele cu cele ale acestui om sfânt. Îl cunoşteam pe Iov mai bine decât pe orice fiinţă de pe pământ şi din cer. Iov a locuit cu noi, în casa parohială, în tot acest timp. Făcea parte din familia noastră. Noi l-am primit, iar el sălăşluia împreună cu noi. Căci Iov suferea asemenea nouă. Noi eram rudele lui. El era din sângele nos­tru, din neamul celor încercaţi de toate durerile pămân­tului. Din pricina acestei convieţuiri cu Iov, chiar şi astăzi, când îi aud numele sau când îl văd scris undeva, mă bucur ca şi cum ar fi numele surorilor sau al fratelui meu, ori al vreunei rude foarte apropiate, care vine din satul nostru.” – spunea Părintele Virgil Gheorghiu despre situaţia din familia sa. ( din cartea Tatăl meu, preotul care s-a suit la cer)

O profeţie a Părintelui Filotei Zervakos

Un părinte cu viaţă sfântă, părintele Filotei Zerva­kos, un părinte care a făcut foarte multe minuni în timpul vieţii şi după moarte, a avut câteva vedenii minunate, în care a văzut cât de grea este, din punct de vedere duhovnicesc, situaţia din vremurile noastre:„Într-o noapte am văzut cum mă aflam împreună cu alţii departe de mănăstirea mea, pe marginea unei văi, în înaltul cerului fiind un nor întunecos, negru, care tocmai începea, puţin câte puţin, să se destrame. Şi de cum s-a luminat, s-a arătat desluşit fiara apocalipsei, având şapte capete şi zece coarne. La început, zbura ca un avion la înălţime, apoi a coborât şi s-a apropiat de mine ca la 15 metri. Şi am văzut, aşezaţi pe capetele şi pe coarnele ei, pe mulţi dintre stăpânitorii pământului, – zice cuviosul Filotei Zervakos – împăraţi, regi, prim-miniştri, precum şi dintre mai-marii Bisericii: papa, patriarhi, arhierei [pe toţi aceştia i-a văzut pe fiara apocalipsei], îmbrăcaţi toţi în veşmintele lor, mai-marii popoarelor, cu coroane pe cap şi sceptre în mâini, iar mai-marii Bisericii în veşmintele preoţeşti, cu mitre, cu mantii, cu toate însemnele. M-a cuprins frica şi groaza şi, mâhnit în inimă, am zis: Vai şi amar de vieţuitorii acestei lumi! Câtă întristare va să vină peste oameni, dacă stăpânitorii lor sunt slujitori şi robi ai antihristului!”

Treptele rugăciunii comune a soţilor

"1. Cădeţi de acord să dedicaţi în fiecare zi puţin timp pentru a vă întoarce împreună privirile spre Dumnezeu;
2. Procuraţi-vă cărţi de rugăciuni şi însemnaţi-le pe acelea care vi se potrivesc mai mult;
3. Când se apropie ora stabilită, aşezaţi-vă aproape unul de celălalt, fără să vorbiţi, şi unul din voi să citească rugăciunea pe care aţi ales-o pentru acea zi;
4. Discutaţi apoi despre tema concretă la care aţi dorit să se refere rugăciunea voastră;
5. Ţinându-vă de mână, aplecaţi capetele şi rugaţi-vă în linişte lui Dumnezeu, aşa cum înţelege fiecare;
6. Când simţiţi că aţi terminat, spuneţi împreună "Tatăl nostru".
Veţi ajunge să înţelegeţi că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare. Înseamnă mai mult deschiderea inimii noastre către Dumnezeu, Care deja bate la poarta ei.
Ca să învăţaţi a vă ruga împreună este nevoie de timp, ca pentru orice lucru bun în căsnicie. Dar merită: Dumnezeu este iubire, şi amândoi credeţi că aceasta este cauza legăturii voastre."
(Charlie W. Shedd, "Scrisori Caterinei")

Libertatea în familie

"...încearcă să faci din căsnicia ta o mică societate democratică - la început, pentru doi cetăţeni liberi; mai târziu poate, pentru mai mulţi - unde fiecare dintre membri va avea drepturile sale sfinte şi inalienabile, dar şi îndatoririle sale. Nu pătrunde cu forţa în spaţiul personal al celuilalt, nu vă asfixiaţi unul pe celălalt, deoarece există pericolul de a vă desfiinţa reciproc.
...nu veţi putea niciodată să ajungeţi în vârful înalt al legăturii desăvârşite, dacă nu vă veţi acorda unul altuia libertatea de care e nevoie pentru a menţine şi a dezvolta, în fiecare, "integritatea sfântă" pe care o poartă oricine în sine din naştere.
Iată, aşadar, ce vrea să însemne Taina Căsătoriei: doi oameni care cresc necontenit ca persoane şi ca pereche, până ce ajung la scopul lor comun!"

Cântare de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi

"O, postirea şi credinţa lui Vasile!
O, înalta teologhisire a lui Grigorie!
O, dumnezeiasca milostivire a lui Ioan!
Aceştia trei guri de aur sunt, din care picură miere.
Toţi trei lucrătorii unei singure lucrări, fiecare în parte un înger în trup.
Ei trei împreună una sunt, precum Dumnezeu este Unul.
Niciunul nu este mai întâi sau mai pe urmă.
În veşnicie ei sunt într-un gând; chemând pe unul, toţi trei îţi vin în ajutor.
Cântându-l pe unul, toţi trei aud; slăvindu-l pe unul, toţi trei împreună se bucură.
Cei trei sfinţi bărbaţi una sunt: trei ierarhi şi o singură lucrare, trei nume şi o singură slavă.
Căci celor trei împreună Hristos le este cap."

Hrana duhovnicească

"Dacă refuzăm să ne hrănim duhovniceşte cu ceea ce este ziditor şi înălţător, vom sfârşi prin a ne hrăni cu ceea ce nu e ziditor şi înălţător, aşa cum se întâmplă în cultura americană, în care se infiltrează zilnic doze masive de superficialitate şi falsitate în sufletele lipsite de pază. Dacă nu rezistăm, dacă nu ne propunem să neutralizăm efectele nocive realizând lucruri nespus de înălţătoare, sufletele noastre se vor sufoca în mod inevitabil din cauza artificialităţii şi a vulgarităţii. Ne vom înpomoli în grosolănia fatală a lumii şi a noastră, şi nu vom fi în stare nici să atingem profunzimile propriilor noastre suflete, nici să fim receptivi la nevoile semenilor noştri." (din "The Orthodox Word")

Rugăciunea de dimineaţă a Arhimandritului Sofronie Saharov

Împărate Sfinte, Cela ce eşti mai înainte de toţi vecii Fiul Tatălui şi Cuvântul Lui Cel împreună fără de început şi împreună veşnic, Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pământului, Ziditorul meu, Carele prin atotziditoare porunca Ta ai scos toate dintru nefiinţă şi pre mine întru această viaţă m-ai adus, Cela Ce bine ai voit a-mi dărui în scăldătoarea Botezului harul naşterii celei de Sus în Sfântul Duh şi a pune pecetea Darului Acestuia pre mădularele trupului meu în Sfânta Taină a Mirungerii, Cela Ce ai pus în inima mea dorul de a Te căuta pre Tine, Unul Dumnezeu Cel Adevărat, auzi rugăciunea mea! Că nici lumină am, nici bucurie, nici înţelepciune, nici viaţă, nici putere afară de Tine; dar nici vrednic nu sunt, pentru mulţimea păcatelor mele, să caut către Tine, Dumnezeul meu; ci pentru Cuvântul Tău, că "tot ceea ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi" şi "tot ce veţi cere întru numele Meu voi face vouă", îndrăznind chem către Tine: binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-ai dat, pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte, în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum, să le săvârsesc, Însuţi pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, după voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretundinea eşti. Aşa, Doamne, pentru nemărginită bunătatea Ta, cu Duhul Tău Cel Sfânt mă povăţuieşte întru tot lucrul şi cuvântul cel bun şi-mi dăruieşte fără poticnire să trec toată calea vieţii înaintea feţei Tale, ca nicio fărădelege să mai adaug dreptăţii pre care o ai descoperit nouă. Doamne, Cel mare şi mult milostiv, îndură-Te spre mine, cela ce rău mă pierd; să nu ascunzi de la mine faţa Ta, nici căile mântuirii Tale; iar de mă va duce voia mea cea stricăcioasã pre alte căi, atunci nu mă cruţa, Mântuitorul meu, ci cu sila mă întoarce la calea Ta cea sfântă. Căci Tu, cunoscătorule de inimi Cel bun, cunoşti toată nimicnicia mea şi nebunia, toată orbeala mea si toată nepriceperea; dar şi durerea inimii mele, şi suspinurile sufletului meu înaintea Ta sunt. Pentru aceasta mă rog Ţie: auzi-mă în scârba mea, întăreşte-mă de Sus cu puterea Ta; ridică-mă pre mine, cel doborât de păcat, slobozeşte-mă pre mine, cel robit de patimi, tămăduieşte-mi toată rana cea ascunsă, curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului; păzeşte-mă de tot lucrul şi cuvântul stricător de suflet, de toată mişcarea cea lăuntrică şi cea dinafară, Ţie neplăcută şi aproapelui meu nefolositoare. Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, Însuţi mă învaţă ce mi se cade să grăiesc; iar de este voia Ta să tac, învaţă-mă cum în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pe fratele. Rogu-mă Ţie, lege pune mie în căile poruncilor Tale şi nu mă lăsa până la suflarea mea cea mai de pre urmă să mă înstrăinez de lumina aşezămintelor Tale, până ce va fi porunca Ta singura lege a întregii mele firi: şi cea vremelnică, şi cea veşnică. Dăruieşte-mi mie, Doamne, să ajung la cunoştinţa adevărului Tãu. Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roada de pocăinţă adevărată; să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul din carele am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu, şi mai înainte de a părăsi această viaţă să vază sufletul meu slava fiilor învierii. Iar când, întru adâncul înţelepciunii Tale, ai rânduit a pune capăt vieţii mele pe pământ, atunci mai înainte fã mie cunoscută moartea mea, ca să se gătească sufletul meu spre a Te întâmpina. În ziua aceea, cea mare si sfântă mie, fii cu mine, Doamne, şi dăruieşte mie bucuria cea negrăită a mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de toată greşeala cea văzută şi cea ascunsă şi de toată fărădelegea ce se tăinuieşte întru cele dinlăuntru ale mele, şi mă învredniceşte să aduc răspuns bun înaintea scaunului cel înfricoşat al judecăţii Tale. Dumnezeule, Dumnezeul meu, multe lucruri şi mari cer eu de la Tine, Împăratul Cel Preaînalt, dar nu am uitat nevrednicia mea, nici spurcăciunea mea, nici urâciunea; ci, rogu-mă Ţie, miluieşte-mă şi nu mă trece cu vederea, nici mă lepăda pre mine de la faţa Ta, pentru prea multă îndrăzneala mea; ba mai vârtos înmulţeşte în mine această sfântă şi dreaptă îndrăzneală, şi întru puterea dragostei Tale mă călăuzeşte pre urmele paşilor Tăi. Dăruieşte mie, celui mai de pe urmă şi mai lepădat dintre toţi oamenii, să Te iubesc pre Tine, precum Însuţi ai poruncit nouă: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu, din toată vârtutea mea; cu întreaga mea făptură îmi dăruieşte să Te iubesc pre Tine, Doamne. Că Singur eşti Acoperitorul Cel Sfânt si Atotputernic şi Apărătorul vieţii mele, şi Ţie rugăciunile mele aduc şi Cuvântările de slavă acum şi în vecii vecilor. Amin!

Simţul frumosului

"Adulţii pot face mult pentru a educa sensibilitatea nativă faţă de frumos a copiilor. Pentru a-şi păstra acest dar intact, ei au nevoie de experienţe zilnice care să le arate frumuseţile naturii şi ale artei. Spre pildă, orăşenii pot cumpăra scoici pe care să le admire şi să le examineze îndeaproape, cei care locuiesc la bloc pot cerceta norii, căutând asemănări între formele acestora şi deiferite obiecte sau figuri, sau pot privi păsările cerului, pe care nu le deranjează absolut deloc să împartă spaţii aglomerate cu oamenii. Putem avea plante în apartamentele noastre, iar pereţii ni-i putem împodobi cu frumoase reproduceri de artă. Copiii sunt foarte receptivi la muzica clasică ( îndeosebi înainte de a li se spune că "nu mai e la modă"!). Luaţi-vă familia la munte, la plajă, în deşert sau în alte locuri unde frumuseţile naturii vorbesc, în chipuri de neuitat, despre ordinea şi armonia divină. Citiţi poezii emoţionante, pline de sensibilitate şi intuiţie artistică. Bibliotecile au multe cărţi despre frumuseţile naturii şi ale artei, despre insecte şi animale - însoţite de ilustraţii minunate. Căutaţi frumuseţea în jurul dumneavoastră!" ( din "Tărâmul minunilor" )

RUGĂMINTE ( Ieromonah Rafail Noica )

"Nu-Mi spune nimic... Îţi cunosc mizeria, necazurile, luptele şi ispitele sufletului tău, aşa cum eşti tu! Dă-Mi inima ta! Dacă o să aştepţi să devii un înger ca să Mi te dăruieşti întru iubire, atunci n-ai să Mă iubesti niciodată. Chiar când eşti laş, fricos, neîncrezător în împlinirea dragostei şi a sfinţeniei, chiar când ai să recazi în acele păcate pe care nu ai vrea să le mai faci, Eu nu îţi dau voie să nu Mă iubeşti. Iubeşte-Mă aşa cum eşti tu! În orice moment şi în orice situaţie te-ai afla, în credincioşie sau în trădare, în râvnă sau în uscăciune, tu iubeşte-Mă aşa cum eşti! Eu vreau să Mă poţi iubi din puţina şi săraca ta inimă. Dacă voi aştepta până când vei fi desăvârşit, atunci n-ai să Mă iubeşti niciodată. N-aş putea Eu oare să fac din fiecare fir de nisip un serafim?! Un înger care să strălucească de curăţie şi dragoste? Nu sunt Eu Domnul Dumnezeu, Care am creat toate şi pot totul? Omule, ţi-ai dat tu viaţa pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru Mine? Atunci din ce motiv nu Mă laşi să te iubesc? Fiul Meu, lasă-Mă să te iubesc! Eu îţi vreau inima, care este locasul Meu. Desigur, cu timpul am să te schimb, însă chiar până atunci, iubeşte-Mă aşa cum eşti tu, fiindcă Eu te iubesc cu toate că eşti aşa. Eu vreau ca dragostea ta pentru Mine să se nască din puţina şi săraca ta inimă; din adâncul neputinţei şi al murdăriei tale. Eu te iubesc şi când eşti slab şi necurat. Nu vreau o dragoste izvorâtă şi hrănită din mândria "virtuţilor" tale, ci dintr-o inimă smerită, pe care o poţi curăţi oricând. N-am nevoie de "virtuţile" tale, de talentele tale, de înţelepciunea ta. Eu vreau doar să Mă iubeşti şi să lucrezi cu dragoste pentru Mine. Nu "virtuţile" tale doresc; dacă ţi le-aş da, tu eşti aşa de slab şi mândru, încât aş hrăni amorul tău propriu şi nu M-ai cinsti pe Mine. Apropie-te cu dragoste!Unui fier negru, flăcările unui foc nu numai i-ar curăţa rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeşte-Mă deci, şi păcatele se vor arde, şi tu vei fi fericit. Iubeşte-Mă nu numai ca să fii curat - asta ar fi din nou o mândrie pentru tine, ci pentru că Eu vreau să odihnesc în inima ta. Deci nu te mai îngrijora de asta. Aş putea să fac prin tine lucruri mari pentru mintea omenească, dar nu; tu ai să fii slugă rea şi nefolositoare şi neputincioasă. Am să-ţi iau şi puţinul pe care tu te încrezi că-l ai. Eu te-am făcut din iubire şi pentru ca să-ţi dau iubirea, fără ca tu să-Mi poţi da ceva. Nu încerca să-Mi plăteşti iubirea prin nimic! Asta Mă doare atât de mult la tine... Iubeşte-Mă în dragostea Duhului Meu şi fără motive. Nu mai sta departe de Mine! Îţi lipseşte nu sfinţenia, -pe care numai Eu ţi-o pot da - ci o inimă gata să Mă iubească oricând şi până la capăt. Astăzi Eu stau la uşa inimii tale ca un cerşetor, Eu, singurul si adevăratul Împărat şi Domn. Eu bat şi aştept. Grăbeşte-te să-Mi deschizi prin smerenie; nu mai aduce motiv întinăciunea şi sărăcia ta. Dacă ţi-ai cunoaşte-o până în adânc şi deplin, ai muri de durere. Dar ceea ce M-ar durea pe Mine ar fi ca tu şi acum să te îndoieşti de dragostea ce o am Eu pentu tine. Crede că Eu pot totul şi tu nu poţi nimic fără Mine; doar păcatul eşti în stare să-l faci fără ajutorul Meu. Să nu te încrezi în tine fără Mine, căci altfel voi fi nevoit să te las în cădere în măsura cu care tu te apreciezi. Nu te frământa că n-ai "virtuţi". Am să-ţi dau Eu sfinţenia Mea. Deschide-ţi inima prin pocăinţă şi Mă primeşte în potirul sufletului tău prin Trupul şi Sângele Meu, pe care în dar ţi le dau la Sfânta Liturghie. Atunci o să te fac să înţelegi totul şi să Mă iubeşti mai mult decât îţi poti închipui. Lasă să curgă Sângele Meu în sângele tău şi să bată inima Mea în inima ta! Eu ţi-am dat-o pe Sfânta şi Preacurata Mea Maică. Lasă să treacă totul prin inima ei curată, încât să poată mijloci pentru tine. Orice s-ar întâmpla, nu aştepta nicidecum să devii sfânt, ca pe urmă să Mă iubeşti... În acest fel tu nu M-ai iubi niciodată. Şi acum du-te!... EU SUNT CU TINE!!!"

Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Atanasie s-a născut în Alexandria în anul 296 d. Hr. A participat la Sinodul I Ecumenic şi a scris Simbolul Credinţei (prima parte). A fost episcop timp de 40 de ani. Fiind prigonit de eretici, el a fost nevoit să se ascundă în diferite locuri: într-o fântână, într-un mormânt, în pustie şi prin casele unor creştini. Pentru sfat şi mângâiere, el mergea la Sfântul Antonie cel Mare, pe care îl considera ca un părinte duhovnic. ( date spicuite din Proloagele de la Ohrida )

Pomenirea Sfântului Antonie cel Mare

Antonie era egiptean şi s-a născut cam pe la anul 250 d. Hr. în satul Koman de lângă Herculea. După moartea nobililor şi bogaţilor săi părinţi, el şi-a împărţit moştenirea cu sora lui care era minoră şi i-a asigurat traiul împreună cu câteva rude. Jumătatea sa de avere Cuviosul Antonie a împărţit-o săracilor, iar el însuşi, neavând mai mult de douăzeci de ani, s-a dăruit în întregime nevoinţelor ascetice.
Sfântul Antonie ne povăţuieşte: "Învăţaţi-vă cu smerenia, căci ea acoperă mulţime de păcate. De toate păcatele Se îngreţoşează Domnul, dar cel mai mult de trufia inimii. Nu vă socotiţi cărturari şi înţelepţi, căci aşa tot efortul vostru se va pierde şi barca voastră va ajunge goală la mal. Dacă aveţi stăpânire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea. Cunoaşteţi că şi voi sunteţi din fire pradă morţii şi că fiecare suflet la sfârşit îşi va lepăda trupul ca pe un veşmânt!"

mame educatoare

Iată, în galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Soţie de păgân convertit târziu, dorea împreună cu el să pregătească pe fiul lor mai mare pentru o carieră strălucită. Băiatul avea în adevăr calităţi intelectuale excepţionale, şi dorinţa fericiţilor lui părinţi de a-l vedea mare retor devenea cu atât mai mult o ambiţie. Trimis la studii în mai multe oraşe, foarte tânărul Augustin alunecă uşor spre plăcerile simţurilor. La optsprezece ani era tată nelegitim, şi legăturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat mulţi ani. Pentru religia mamei lui, creştină zeloasă, el avea încă dispreţ. Rătăcirile se împerechează. De la păcat ajunge la erezie, devine maniheu, duşman al Bisericii în care trebuia să se mântuiască. Stăruie în ambele căderi, trupească şi sufletească, spre marea durere şi nelinişte a mamei, consumată zi şi noapte de grija pierderii lui.
Şaisprezece ani a durat această tortură a Monicăi (371-387). Viaţa ei era numai lacrimi, rugăciuni şi rugăminţi pentru Augustin, la Dumnezeu, pe lângă Augustin însuşi şi pe lângă oricine credea că poate s-o ajute ca să-l îndrepte şi redobândească. Fiul cel rătăcit a mărturisit mai târziu că Monica plângea pentru căderea lui în erezie mai mult decât plâng mamele pentru moartea copiilor lor. „Este imposibil să se piardă fiul atâtor lacrimi!” – a mângâiat-o, în neputinţa de a face mai mult, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, rugat să o ajute ca să-l mântuiască. Şi l-a mântuit.
În rugăciuni şi lacrimi, sfânta mamă şi-a căutat şi urmărit cu paşii şi cu inima pe fiul rătăcit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde îl purtau studiile, cariera şi plăcerile lui. Inima ei duioasă de mamă a biruit şi a cucerit în cele din urmă inima lui învârtoşată de tânăr emancipat. Creştinătatea câştiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog în Apus şi părinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte şi un suflet de om mare, cum prea puţine au fost până acum.
O mamă care a trebuit să colinde lumea în căutarea fiului risipitor – ar fi făcut oare un tată aceasta? – nu putea să moară acasă, unde dorise şi rânduise loc de veci alături de soţul ei. Ea a adormit pe drumul de întoarcere, la Osia, însoţindu-şi spre Africa pe fiul renăscut, cu singura rugăminte de a o pomeni la altar, înaintea Domnului, împreună cu celălalt fiu al ei. (Pr. Prof. Teodor M. Popescu)