Pentru soţie
"Cinsteşte întâi de toate pe Dumnezeu, apoi pe soţul tău. Lasă de la tine atunci când soţul tău fierbe, ajută-l când e chinuit şi suferă, cu vorbe dulci şi îndemnurile cele mai bune. Să ai în comun cu el toate bucuriile şi durerile comune şi grijile, fiindcă acest lucru sporeşte casa. Dă sfatul tău, dar hotărârea ta să fie a bărbatului. Suferă măcar puţin împreună cu el când se necăjeşte, după care însă, având un chip vesel, risipeşte îngrijorările inimii lui, căci pentru bărbatul întristat limanul cel mai bun e soţia."
Pentru soţ
"Nu-ţi striga niciodată soţia doar pe nume, ci însoţeşte-l pe acesta cu cuvinte de alint, de cinstire, de multă dragoste... Mai arată-i, de asemenea, că pui mare preţ pe compania ei şi că eşti mai dornic să vii acasă de dragul ei decât să stai în oraş. Şi preţuieşte-o mai mult decât pe toţi prietenii tăi şi mai presus decât pe copiii născuţi din ea şi iubeşte-i pe aceştia anume de dragul ei. Dacă ea face vreo faptă bună, laud-o şi admir-o." ( sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, culese din revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului", nr. 13, pag. 11 )
miercuri, 20 februarie 2008
vineri, 15 februarie 2008
Mame de martiri
"Mamele adevărate au fost cu atât mai mari şi mai bune educatoare, cu cât au biruit în lupta lor cel mai puternic sentiment şi instinct, cel al maternităţii lor, şi au avut tăria să dorească şi să vadă moartea creştină a copiilor lor, socotindu-se de două ori fericite dacă puteau să moară cu ei sau să lase orfani copii mici, uneori îngeraşi de sân.
Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privinţele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alţi creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203 ). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina zilei – câtă lumină putea vedea – în închisoarea subterană în care erau păziţi creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor la Tesalonic, sub Diocleţian (304).
Aceste femei nu erau nesimţitoare la durerile şi la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei şi sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturiseşte că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat şi că se simţea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze şi să edifice acolo mai mult, la vârsta înţelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumuseţea şi eroismul morţii mamei lor?
Agathoniki, la Pergam, în persecuţia lui Deciu (250), însufleţită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară şi ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” – strigă mulţimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” – răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soţie şi mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Diocleţian (în Numidia, 304).
Ameninţată cu torturi ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o ţin!” Şi Crispina a stăruit în credinţa ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru moartea ei martirică.
Alte creştine urmează în martiriu pe soţii sau pe copiii lor.
Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soţului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alţi creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). „Incomparabila mamă” a diaconului martir Flavianus, „o femeie care avea credinţa patriarhilor”, a avut tăria sufletească de a-şi însoţi în tot timpul judecării, torturării şi morţii pe fiul condamnat, cu dorinţa de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulţimea cereau graţierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea dimpotrivă, să-l vadă martir.
„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanţă are numărul copiilor? N-a jertfit şi ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul său unic?” Cu asemenea cuvinte laudă autorul actului martiric pe această mamă creştină cu suflet de erou. Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca să-i scoată ochii şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi „incomparabila mamă” cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, „a cărei dorinţă era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morţii o cufunda într-o durere glorioasă” ( Martiriul lui Montanus şi Lucius ).
Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită şi ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrăţişând trupul lui, ea îmbrăţişa „gloria” propriului său trup şi, în dragostea-i plină de credinţă, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită şi ea având un asemenea fiu, şi ea având un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” – aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis ( Numidia, 259)." ( Teodor M. Popescu )
Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privinţele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alţi creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203 ). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina zilei – câtă lumină putea vedea – în închisoarea subterană în care erau păziţi creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor la Tesalonic, sub Diocleţian (304).
Aceste femei nu erau nesimţitoare la durerile şi la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei şi sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturiseşte că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat şi că se simţea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze şi să edifice acolo mai mult, la vârsta înţelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumuseţea şi eroismul morţii mamei lor?
Agathoniki, la Pergam, în persecuţia lui Deciu (250), însufleţită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară şi ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” – strigă mulţimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” – răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soţie şi mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Diocleţian (în Numidia, 304).
Ameninţată cu torturi ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o ţin!” Şi Crispina a stăruit în credinţa ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru moartea ei martirică.
Alte creştine urmează în martiriu pe soţii sau pe copiii lor.
Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soţului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alţi creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). „Incomparabila mamă” a diaconului martir Flavianus, „o femeie care avea credinţa patriarhilor”, a avut tăria sufletească de a-şi însoţi în tot timpul judecării, torturării şi morţii pe fiul condamnat, cu dorinţa de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulţimea cereau graţierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea dimpotrivă, să-l vadă martir.
„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanţă are numărul copiilor? N-a jertfit şi ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul său unic?” Cu asemenea cuvinte laudă autorul actului martiric pe această mamă creştină cu suflet de erou. Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca să-i scoată ochii şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi „incomparabila mamă” cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, „a cărei dorinţă era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morţii o cufunda într-o durere glorioasă” ( Martiriul lui Montanus şi Lucius ).
Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită şi ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrăţişând trupul lui, ea îmbrăţişa „gloria” propriului său trup şi, în dragostea-i plină de credinţă, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită şi ea având un asemenea fiu, şi ea având un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” – aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis ( Numidia, 259)." ( Teodor M. Popescu )
Iov, model pentru familiile sarace
„Pentru ca noi, copiii, să nu fim apăsaţi de sărăcia noastră, de mizeria noastră, de foamea noastră, şi să nu avem un sentiment de inferioritate faţă de ceilalţi copii, care puteau să mănânce şi aveau căciuli, ciorapi şi paltoane, şi să rămânem blânzi şi buni şi îngăduitori şi senini în grozava noastră durere şi în înspăimântătoarea noastră sărăcie, mama preoteasă, cinstita noastră mamă, preoteasa, ne citea în fiecare zi istoria lui Iov. Era un leac foarte eficace, instantaneu, pentru toate mizeriile şi pentru toate suferinţele [aşa cum vă recomanda şi părintele, de asta am făcut legătura!]. Auziţi: pentru toate durerile, mama preoteasă ne citea suferinţele lui Iov. De două ori pe zi, de trei ori pe zi, de cinci ori pe zi. În toate zilele. Şi astfel Iov suferea împreună cu noi. Şi noi împreună cu el. Iar noi ne comparam suferinţele cu cele ale acestui om sfânt. Îl cunoşteam pe Iov mai bine decât pe orice fiinţă de pe pământ şi din cer. Iov a locuit cu noi, în casa parohială, în tot acest timp. Făcea parte din familia noastră. Noi l-am primit, iar el sălăşluia împreună cu noi. Căci Iov suferea asemenea nouă. Noi eram rudele lui. El era din sângele nostru, din neamul celor încercaţi de toate durerile pământului. Din pricina acestei convieţuiri cu Iov, chiar şi astăzi, când îi aud numele sau când îl văd scris undeva, mă bucur ca şi cum ar fi numele surorilor sau al fratelui meu, ori al vreunei rude foarte apropiate, care vine din satul nostru.” – spunea Părintele Virgil Gheorghiu despre situaţia din familia sa. ( din cartea Tatăl meu, preotul care s-a suit la cer)
O profeţie a Părintelui Filotei Zervakos
Un părinte cu viaţă sfântă, părintele Filotei Zervakos, un părinte care a făcut foarte multe minuni în timpul vieţii şi după moarte, a avut câteva vedenii minunate, în care a văzut cât de grea este, din punct de vedere duhovnicesc, situaţia din vremurile noastre:„Într-o noapte am văzut cum mă aflam împreună cu alţii departe de mănăstirea mea, pe marginea unei văi, în înaltul cerului fiind un nor întunecos, negru, care tocmai începea, puţin câte puţin, să se destrame. Şi de cum s-a luminat, s-a arătat desluşit fiara apocalipsei, având şapte capete şi zece coarne. La început, zbura ca un avion la înălţime, apoi a coborât şi s-a apropiat de mine ca la 15 metri. Şi am văzut, aşezaţi pe capetele şi pe coarnele ei, pe mulţi dintre stăpânitorii pământului, – zice cuviosul Filotei Zervakos – împăraţi, regi, prim-miniştri, precum şi dintre mai-marii Bisericii: papa, patriarhi, arhierei [pe toţi aceştia i-a văzut pe fiara apocalipsei], îmbrăcaţi toţi în veşmintele lor, mai-marii popoarelor, cu coroane pe cap şi sceptre în mâini, iar mai-marii Bisericii în veşmintele preoţeşti, cu mitre, cu mantii, cu toate însemnele. M-a cuprins frica şi groaza şi, mâhnit în inimă, am zis: Vai şi amar de vieţuitorii acestei lumi! Câtă întristare va să vină peste oameni, dacă stăpânitorii lor sunt slujitori şi robi ai antihristului!”
luni, 4 februarie 2008
Treptele rugăciunii comune a soţilor
"1. Cădeţi de acord să dedicaţi în fiecare zi puţin timp pentru a vă întoarce împreună privirile spre Dumnezeu;
2. Procuraţi-vă cărţi de rugăciuni şi însemnaţi-le pe acelea care vi se potrivesc mai mult;
3. Când se apropie ora stabilită, aşezaţi-vă aproape unul de celălalt, fără să vorbiţi, şi unul din voi să citească rugăciunea pe care aţi ales-o pentru acea zi;
4. Discutaţi apoi despre tema concretă la care aţi dorit să se refere rugăciunea voastră;
5. Ţinându-vă de mână, aplecaţi capetele şi rugaţi-vă în linişte lui Dumnezeu, aşa cum înţelege fiecare;
6. Când simţiţi că aţi terminat, spuneţi împreună "Tatăl nostru".
Veţi ajunge să înţelegeţi că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare. Înseamnă mai mult deschiderea inimii noastre către Dumnezeu, Care deja bate la poarta ei.
Ca să învăţaţi a vă ruga împreună este nevoie de timp, ca pentru orice lucru bun în căsnicie. Dar merită: Dumnezeu este iubire, şi amândoi credeţi că aceasta este cauza legăturii voastre."
(Charlie W. Shedd, "Scrisori Caterinei")
2. Procuraţi-vă cărţi de rugăciuni şi însemnaţi-le pe acelea care vi se potrivesc mai mult;
3. Când se apropie ora stabilită, aşezaţi-vă aproape unul de celălalt, fără să vorbiţi, şi unul din voi să citească rugăciunea pe care aţi ales-o pentru acea zi;
4. Discutaţi apoi despre tema concretă la care aţi dorit să se refere rugăciunea voastră;
5. Ţinându-vă de mână, aplecaţi capetele şi rugaţi-vă în linişte lui Dumnezeu, aşa cum înţelege fiecare;
6. Când simţiţi că aţi terminat, spuneţi împreună "Tatăl nostru".
Veţi ajunge să înţelegeţi că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare. Înseamnă mai mult deschiderea inimii noastre către Dumnezeu, Care deja bate la poarta ei.
Ca să învăţaţi a vă ruga împreună este nevoie de timp, ca pentru orice lucru bun în căsnicie. Dar merită: Dumnezeu este iubire, şi amândoi credeţi că aceasta este cauza legăturii voastre."
(Charlie W. Shedd, "Scrisori Caterinei")
Abonați-vă la:
Postări (Atom)