„Preotul este sublim în două momente – după Sfântul Ioan Gură de Aur –: în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic. În faţa preotului, în scaunul de duhovnicie, îngenunche şi cel cu diadema pe cap, de care se tem toţi, îngenunche însă şi sărmanul care nu are nici cămaşă pe el. Urechilor preotului se destăinuiesc adâncuri şi noiane de păcate. Înaintea lui curg şiroaie de lacrimi. Aici, în acest scaun de duhovnicie, preotul are putere cât Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat-o. Când preotul rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa: «Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale», iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri. Când preotul, în scaunul de duhovnicie, iartă păcatele, în acelaşi timp, sus în ceruri, îngerii lui Dumnezeu şterg din cărţile lor păcatele iertate de preot. Îngerii, care slujesc lui Dumnezeu, ascultă de porunca preotului, de glasul preotului. Şi nu mă minunez atât că cei mari ai pământului se pleacă în faţa preotului, cât mă înspăimântez că Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Se pleacă preotului şi-i face voia lui. Iată, dar, sublimitatea Preoţiei, iată măreţia şi puterea preotului! Este trup, este sânge, carne şi oase, dar are putere mai mare decât un arhanghel. În faţa mâinii lui, cu degetele închipuind semnul Sfintei Cruci şi făcând semnul Sfintei Cruci, diavolul fuge, păcatele se şterg, lanţurile cad, lacrimile se usucă, sufletele se slobozesc şi pleacă luminate, uşurate, vesele, fericite.” (Pr. prof. Dumitru Fecioru)

Starea lui Adam după cădere

„Ne putem imagina starea stră­mo­şului nostru de după acel acci­dent cos­mic pe care îl provocase singur. Zic aşa pentru că teologia Acelui Dum­nezeu despre care am convenit că există spune că, odată cu căderea sa, Adam a atras că­derea întregului Univers, el a de­clan­şat alunecarea spre haos a întregului Cos­mos, mişcare care ne obsedează as­tăzi prin constatarea găurilor de ozon şi a cataclismelor ecologice despre care se vor­beşte atît.

După acest accident, Adam a devenit un mutant, el a uitat aproape totul. Adam a pierdut legătura harică pe care o avea cu Dumnezeu: mintea lui se întu­necase, el a devenit, putem spune, ne­bun. În această stare de şoc, Adam este iz­gonit din rai. El încă nu înţelege ce i se în­tîmplă. Lui i s‑au făcut nişte făgădu­in­ţe, pe care el nu le înţelege. Ce este aceea a‑ţi dobîndi pîinea în sudoarea frunţii? Adam nu ştia nici cum arată această pîi­ne, el nici nu obosise vreodată, nici nu transpirase. Toate acestea lui i‑au fost ne­cunoscute în rai.

Adam a căzut din lumină în întune­ric, din nemurire în moarte şi boală, din fericire în suferinţă, din dragoste în sin­gurătate. El a căzut din cunoaştere în ne­cu­noscut. Îşi aştepta moartea pro­misă, despre care nu ştia cînd şi cum va fi.

Cosmosul îşi continua mişcarea lentă spre distrugere. În calea sa, în cele din urmă, el ar fi trebuit să‑l stîrpească şi pe Adam. Natura îşi începe răzbunarea ira­ţio­nală împotriva răufăcătorului ei: fia­rele nu i se mai supun, după poruncă, ci, dimpotrivă, îl ameninţă de peste tot; sti­hiile nu‑l mai ascultă ca mai înainte, apa îl îneacă, focul îl arde, vîntul îi strică se­mă­năturile. Adam este un bol­nav înfri­co­şat lăsat la cîrma întregului Cosmos.

Şi iată, anume în acest context inter­vine Dumnezeu. Cu înţelepciune negră­i­tă, Dumnezeu îl sustrage pe Adam de sub zidul povîrnit al Universului, care ameninţa să‑l strivească. Dar cum? Prin moarte. Dedîndu‑l morţii, Dumnezeu îl va renaşte pe Adam într‑o altă dimensi­u­ne, prin participarea la trupul nemuri­tor al lui Hristos, atunci cînd actualul pămînt şi cer vor dispărea şi Dumnezeu va crea pentru Adam un pămînt nou şi un cer nou (Apocalipsa 21, 1), care nu vor avea di­mensiunile spaţiale şi temporale cu­nos­cute nouă. Moartea însă e atît de ne­cu­noscută, atît de înfricoşătoare...” (Ieromonah Savatie, „Între Freud şi Hristos”)

Prorocia Dreptului Iov despre Mesia

Episcopul Artemie Radosavljevici vorbeşte în chip minunat de această prevestire a lui Iov: „Cu două mii de ani înainte de venirea lui Hristos, mai înainte de a fi prorocii, un sărman bătrân zăcând în colbul pustiei presimte ce-i lipseşte neamului omenesc şi prevesteşte cele ce aveau să se petreacă. Simte setea lumii căzute după un Mijlocitor, Care să unească cerul cu pământul, făcându‑Se în chip minunat inel şi verigă [...]. Înţelege că numai în El îşi va afla omul leacul veşnicelor sale frământări, al suferinţei şi al morţii. Şi încă simte că Mijlocitorul acela nu poate fi decât Unul drept ca Dumnezeu şi pătimitor ca omul. Adică numaidecât şi Dumnezeu, şi om. Şi această străină vedere a celor ce aveau să fie se va împlini aievea peste două mii de ani, în persoana lui Iisus Hristos, Cel ce singur este cu adevărat Mijlocitor între Dumnezeu şi om.”

Să nu deznădăjduim!

„Ca fii ai lui Dumnezeu, am îndrăznit să spun la cât mai mulţi şi de o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul.
Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv, să ne despartă de Dumnezeu. Nu‑i va fi uşor să o facă direct, că aşa s‑au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu şi nu se poate despărţi de El. Satana, care n‑are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să‑l poată despărţi pe om de Făcătorul lui.
Luptă cu orice chip să‑l bage pe om în păcat, păcate de tot felul. Şi dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi‑a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându‑se, singur se desparte de Dumnezeu şi, iată, acesta‑i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să‑ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte‑L mai departe pe Dumnezeu ca Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva dacă ai credinţă de stâncă!
Nu te deznădăjdui cu nici un chip! Satana poate şti slăbiciunea ta şi te‑a înşelat, dar inima nu i‑ai dat‑o şi numele lui Dumnezeu din tine nu s‑a şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că‑L recunoşti mult milostiv şi iertător, te va căuta El Singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui şi te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L‑ai părăsit.
Aceasta ar fi o mare poziţie duhovnicească şi marile tale căderi rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi‑n respiraţia ta, inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te‑ai noroit, că, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.” (Cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc)

Cuvânt despre iertare

„Singur Hristos poate ca, dintr‑o ştersătură de burete, să cureţe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s‑au în­registrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi ome­neşti. Străduindu‑ne a ierta şi învăţându‑ne a practica iertarea şi sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le‑am greşit noi, pe noi înşine după ce ne‑am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine.
Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă păcătosul, ci de a sa proprie: de‑ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndâr­jita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s‑ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea şi mărinimia Dom­nului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării.
Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus, prin milă şi har, scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi‑i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să ne deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală.
Să ne deprin­dem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n‑a crezut nici că Hristos e de‑ajuns de bun ca să voiască să‑l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să‑l ierte –, ci a‑l urma pe Sfântul Apostol Petru, care s‑a căit, a plâns amarnic şi nu s‑a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nicio clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă.” (Nicolae Steinhardt)

Despre ecumenism

„Am mai consemnat părerea Arhimandritului Sofronie despre mişcarea ecumenică:
„Şi deci când vă voi părăsi, rogu‑vă, mântuiţi‑vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într-o zi ­m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în teologie. Şi eu i‑am răspuns: Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.
Şi la ce ne‑au dus aceste şcoli? – Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le‑au trăit. De unde întunericul acesta în Biserica noastră? De unde toate schismele, sectele, ereziile?
Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul teologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi‑vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în teologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.
Şi cum se întâmplă că există confesiuni care le urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Ortodoxiei este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică «şi o muscă să supărăm», însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar să nu se tulbure inima voastră: credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine şi continuaţi‑vă această viaţă. El a zis: «Precum pe Mine M-au urât pe nedrept, aşa şi voi veţi fi urâţi pentru numele Meu.» Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: Adunaţi‑vă şi socotiţi cum ­este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în teologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu‑şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism.
Dar Domnul ne spune: «Unul este Tatăl vostru, şi singurul învăţător este Hristos.» Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.”

Despre Tolstoi

"Părintele Ioil, un monah în vârstă, mi‑a povestit un mic episod din viaţa lui L. Tolstoi, când acesta vizitase schitul. A vorbit mult cu părintele Ambrosie. Când a ieşit de la el, avea faţa mohorâtă. A ie­şit şi stareţul. Monahii, cunoscând faptul că la stareţ a venit un scriitor cunoscut, s‑au îngrămădit la „bojdeucă”. Cînd Tolstoi s‑a îndreptat să iasă pe por­ţile schitului, stareţul a rostit apăsat, arătând spre el: „Niciodată acesta nu se va întoarce către Hristos! Mândria!”

E cunoscut faptul că Tolstoi şi‑a pără­sit casa cu puţin înainte de moarte. Printre altele, şi‑a vizitat şi sora, Maria Nikolaevna, călugăriţă la aceeaşi mă­năstire din Şamordino, construită de pă­rintele Ambrosie, la vreo 12 verste de Optina. Acolo i‑a apărut din nou dorinţa de a vorbi cu stareţii. Îi era teamă însă că acum vor refuza să‑l primească, de vreme ce era excomunicat din Biserică pentru lupta sa împotriva învăţăturii creştine despre Sfânta Treime, despre întrupa­rea Fiului lui Dumnezeu şi despre Taine (despre acestea a rostit chiar cuvinte de blasfe­mie). Sora lui îl îndemna să meargă fără teamă, că va fi întâmpinat cu dra­goste... S‑a înduplecat... Am auzit că ar fi ajuns la uşa bojdeucii şi chiar că ar fi pus mâna pe clanţa uşii, dar s‑a răzgândit şi s‑a întors. A luat‑o de‑a lungul căii ferate; s‑a îmbolnăvit pe drum şi a fost nevoit să oprească în halta Astapovo, gubernia Tula, unde a şi mu­rit în chinuri sufleteşti groaznice." (Mitropolitul Veniamin Fedcenko)

Despre sfinţirea maşinilor

"În raionul Teikovsk este o porţiune de drum de vreo 500 de metri, pe care o cunosc toţi şoferii care circulă pe acolo. Acea porţiune este numită „zonă periculoasă”, iar oamenii de acolo îi zic „valea morţii”. La ieşirea din Ivanovo spre Kohma, în partea stângă a spitalului regional, au loc mereu accidente. Ba un autobuz cu oameni se loveşte de un stâlp, ba maşinile se ciocnesc între ele. Autorităţile cunosc astfel de locuri, dar nu pot preîntâmpina accidentele.
Acum câţiva ani am fost plecat pe lângă Iaroslavl. Acolo este o localitate, Tolga, iar alături o mănăstire de maici. Lângă mănăstire este un drum pe care chiar în acel an muriseră în accident patru oameni, pe aceeaşi porţiune. Stareţa mănăstirii, maica Varvara, mi-a spus: „Părinte, ce să facem? O soră de la noi a mers cu tractorul pe acel drum şi s-a răsturnat, bine că a avut doar răni uşoare”. S-au adunat câteva maici, iar eu am îmbrăcat veşmintele preoţeşti, am făcut o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu şi am stropit cu apă sfinţită întreaga porţiune cu probleme. De atunci au trecut 5 ani şi nu s-a mai întâmplat nimic rău acolo, deoarece apa sfinţită alungă puterea celui rău.
Odată a venit un om la mine şi mi-a spus: „Părinte, taximetriştii mi-au vândut o maşină «cu ghinion», care a avut trei accidente. Eu am reparat-o, dar cum am început să merg cu ea, am şi fost lovit de două ori. Ce să fac?” Am citit lângă maşină rugăciunile de la sfinţirea carului, pentru ca Domnul să o pună sub ocrotirea îngerului şi pentru ca duhurile rele să nu o stăpânească; am stropit-o cu apă sfinţită şi am uns-o cu ulei. De atunci nu a mai avut accidente”. Sigur, odată cu rugăciunea trebuie să păstrăm şi ordinea morală. Să nu înjurăm, să nu bem, căci altfel demonii vin iarăşi." (Arhimandrit Ambrozie Iurasov)

Despre cunoaşterea de sine

"Suntem o taină atât de mare!
Socrate zice:«Cunoaşte-te pe tine însuţi!». Cum te cunoşti pe tine însuţi? Făcând introspecţie. Goethe spune că Socrate n-a vrut să spună aşa ceva, ci a vrut să spună că te cunoşti pe tine însuţi în relaţie cu celălalt. Şi eu vin şi spun că peste ei este Grigore de Nyssa, un sfânt care spune că mai degrabă cunoaştem cerul şi marea decât să ne cunoaştem taina sufletului. Stai lângă un om o viaţă întreagă şi nu-l cunoşti. La un moment dat poate avea o reacţie, o reacţie îngrozitoare. Cum s-a întâmplat cu Lidia Jinga, dresoarea care a murit ucisă de tigrul acela pe care l-a crescut de mic. Pe urmă a murit şi tigrul, n-a mai mâncat..." ( Dan Puric, "Cine suntem" )

Un Cehov ortodox

Tocmai am aflat, dintr-o carte a părintelui Savatie, un lucru pe care nu îl ştiam: că Cehov era ortodox practicant.
„Cehov este ortodox!... Petrecea mult timp prin mănăstiri, a avut preoţi prieteni de familie, a fost el însuşi un ortodox practicant, cunoscător fin al cultului liturgic până la mici nuanţe, a trăit Ortodoxia profund şi autentic, problematizând ca un adevărat teolog... A cântat multă vreme în strană, a avut un cumnat iconograf, ţinea cu sfinţenie toate posturile şi era atât de credincios rânduielii liturgice, încât, chiar şi atunci când nu era în ţară, mergea la biserica rusă de la ambasadă...
Pentru Cehov cântarea bisericească reprezenta o necesitate firească a sufletului. Iată ce îşi aminteşte despre el scriitorul I. N. Potapenko, un oaspete frecvent în casa lui Cehov:«El avea o voce sonoră. Cunoştea perfect slujba bisericească şi îi plăcea să organizeze acasă coruri improvizate. Se cântau tropare, condace, stihiri, irmoase pascale...»
„Omul trebuie să fie credincios sau să caute credinţa, altminteri viaţa lui este pustie.” – A. Cehov

Portretul femeii creştine

"Noi, ca femei creştine, ar trebui să căutăm să reflectăm frumuseţea, ordinea, excelenţa şi harul lui Dumnezeu în omul dinăuntru şi în cel din afară.
Soţia creştină are un motiv în plus să găsească echilibrul în privinţa aceasta. "Femeia înţeleaptă" din "Pilde" 31 este frumoasă din punct de vedere fizic şi bine îmbrăcată (Pilde 31; 17, 22). Ea este un compliment pentru soţul ei. Dacă o soţie se îmbracă neglijent şi neîngrijit, dacă nu se preocupă de înfăţişarea ei fizică, ea aruncă o lumină negativă asupra soţului ei...
Când Apostolul Pavel i-a scris lui Timotei despre cum ar trebui să fie lucrurile în Biserică, şi-a luat timp să vorbească despre felul în care se îmbracă femeile. Instrucţiunile lui arată echilibrul dintre aitudinea interioară a inimii femeii şi vestimentaţia şi comportamentul ei.
Pavel îndeamnă femeile "să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială (cu decenţă şi cumpătare), nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase." (I Timotei 2, 9-10).
Înfăţişarea exterioară a femeii creştine trebuie să fie o reflectare a unei inimi simple, pure şi bine organizate; îmbrăcămintea şi coafura ei nu trebuie să fie extravagante, neobişnuite sau indecente, atrăgând atenţia asupra ei. Astfel, ea reflectă starea adevărată a inimii ei şi relaţia ei cu Dumnezeu..."

Ne este suficient Dumnezeu?

"Credem cu adevărat că Dumnezeu este suficient sau căutăm alte lucruri şi oameni care să umple golurile din inima noastră - mâncare, cumpărături, prieteni, hobby-uri, vacanţe, profesia sau familia?
Felul în care trăim descoperă că, în realitate, nu credem că Dumnezeu ne este suficient. El poate rezolva problemele celorlalţi, dar nu vorbeşte despre problemele mele, despre nevoile mele, despre relaţiile mele, despre situaţia mea. Am nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu plus aceste opt cărţi din librăria creştină; am nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu plus casete şi conferinţe. Cu siguranţă, am nevoie de Dumnezeu! Dar am nevoie de El plus prieteni apropiaţi; am nevoie de El plus sănătate de fier; am nevoie de El plus un soţ; am nevoie de El plus copii; am nevoie de El plus o slujbă bine plătită; am nevoie de El plus o casă cu un cuptor cu microunde, o maşină de spălat cu uscător, un garaj şi o zugrăveală nouă...
Credem cu adevărat că dacă Îl avem pe Dumnezeu, avem destul?" ( Nancy Leigh DeMoss )

Iubirea lui Dumnezeu

Formulă de calcul:
"Adună cea mai tandră iubire pe care ai trăit-o, cea mai profundă pe care ai simţit-o şi cea mai puternică dintre cele care au fost turnate peste tine şi adaugă peste toate acestea dragostea tuturor inimilor omeneşti din lume, înmulţeşte totul cu infinitul, şi vei începe, poate, să ai o imagine vagă despre ceea ce este dragostea lui Dumnezeu!" (Hannah Whitall Smith )

"Adevărul este că Dumnezeu ne iubeşte. Indiferent dacă ne simţim iubite sau nu, indiferent ce am făcut şi de unde venim, El ne iubeşte cu o dragoste infinită, imposibil de înţeles.
Dumnezeu ne iubeşte nu pentru că L-am iubit încă de când eram mici, nu pentru că încercăm să-I fim pe plac. El ne iubeşte pentru că El este iubire. Iubirea Lui pentru noi nu se bazează pe ceva ce am făcut sau am putea să facem pentru El. Nu ţine cont de performanţele noastre. Nu merităm dragostea Lui şi nu am putea-o câştiga vreodată. Pentru că ne iubeşte, L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru noi. Ne-a iubit din veşnicia trecută şi ne iubeşte pentru veşnicia viitoare. Nu am putea face nimic pentru a-L determina să ne iubească mai puţin; nu am putea să facem nimic pentru ca să ne iubească mai mult!"

LA MULŢI ANI, FEMEIE!

Pentru că mâine este ziua noastră, m-am gândit să "dau o fugă" la începuturi, la momentul în care Dumnezeu a făcut femeia. Răsfoind o carte scrisă pentru femei, am găsit un răspuns la două întrebări: De ce le-a creat Dumnezeu pe femei? şi Care este scopul şi misiunea Lui pentru viaţa noastră?
"În Facere 2, 18, găsim prima şi cea mai clară declaraţie referitoare la motivul pentru care Dumnezeu a creat femeia: "Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur! Să-i facem ajutor potrivit pentru el!"
Acesta este răspunsul - Dumnezeu a creat femeia pentru ca să fie un ajutor pentru bărbat, să-l completeze, să fie potrivită pentru nevoile lui. Viaţa ei trebuia să aibă în centrul ei viaţa lui. Ea a fost creată din bărbat, pentru bărbat, şi a fost darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Relaţia ei cu soţul ei a fost prima şi cea mai importantă sferă în cadrul căreia trebuia să se mişte şi să slujească. Soţul ei era responsabil să lucreze şi să se îngrijească de nevoile materiale. Ea trebuia să fie ajutorul şi tovarăşa lui în reflectarea chipului lui Dumnezeu, stăpânind pământul şi dând naştere unei generaţii de oameni după voia lui Dumnezeu. Împreună, ei trebuia să populeze pământul cu generaţii de bărbaţi şi femei care să-L iubească pe Dumnezeu şi care să încerce să împlinească scopul Lui pentru lumea aceasta.
Femeia a fost creată şi înzestrată într-un mod unic - psihologic, emoţional, mintal şi spiritual - de Creator pentru ca să poarte şi să hrănească viaţa. În multe feluri, ea a fost dăruită cu capacitatea de a aduce viaţă, frumuseţe, bogăţie, împlinire, graţie şi bucurie în cadrul familiei. Nu există o măsură mai mare pentru valoare şi succesul ei de femeie decât gradul în care slujeşte ca inima casei." ( Minciuni pe care le cred femeile, de Nancy Leigh DeMoss)
Fie ca toate femeile din lume să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu şi să se bucure de linişte într-un cămin fericit!
La mulţi ani!