Cuvânt despre iertare

„Singur Hristos poate ca, dintr‑o ştersătură de burete, să cureţe o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s‑au în­registrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi ome­neşti. Străduindu‑ne a ierta şi învăţându‑ne a practica iertarea şi sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le‑am greşit noi, pe noi înşine după ce ne‑am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine.
Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă păcătosul, ci de a sa proprie: de‑ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndâr­jita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s‑ar osândi. De iad, mai degrabă bunătatea şi mărinimia Dom­nului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării.
Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus, prin milă şi har, scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi‑i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să ne deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală.
Să ne deprin­dem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n‑a crezut nici că Hristos e de‑ajuns de bun ca să voiască să‑l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să‑l ierte –, ci a‑l urma pe Sfântul Apostol Petru, care s‑a căit, a plâns amarnic şi nu s‑a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nicio clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă.” (Nicolae Steinhardt)