Despre împărtăşirea copiilor

„Niciodată, indiferent de vârstă, copilul nu trebuie minţit cu privire la împărtăşanie, zicând: „Stai puţin, că părintele îţi va da nişte miere sau apă dulce”. Nici chiar cu copiii cei mai capricioşi nu trebuie să procedăm astfel. Nu este o situaţie rară cea în care, înainte de a ajunge la Potir, mama îi spune copilului: „Mergi acum, că părintele îţi va da ceva dulce”. Se întâmplă şi astfel: copilul, neobişnuit cu viaţa bisericească, se zbate şi strigă că nu vrea, iar mama şi tata îl duc la împărtăşanie ţinându-l de mâini şi de picioare. Dacă nu este pregătit deloc să se împărtăşească, este mai bine ca părinţii, prin exemplul propriu şi rugăciune să-l înveţe, încetul cu încetul, cu şederea în biserică. Întâlnirea cu Hristos va deveni, astfel, pentru el, o bucurie, iar nu o amintire a unei violenţe pe care a suportat-o.
Chiar dacă nu înţelege esenţa cuvântului, este bine ca cel mic să ştie că merge să se împărtăşească şi că acela este potir, iar în linguriţă este ceva deosebit, cum nu se mai află nicăieri în lume. Nici o falsitate sau amăgire nu trebuie să aibă loc atunci când e vorba de Euharistie. Cu atât mai puţin atunci când copilul are aproape şase ani şi trebuie să meargă la şcoală deja. Noi trebuie să avem grijă ca timpul dedicat obişnuirii cu biserica să nu treacă în zadar.”

Mame de martiri

"Mamele adevărate au fost cu atât mai mari şi mai bune educatoare, cu cât au biruit în lupta lor cel mai puternic sentiment şi instinct, cel al maternităţii lor, şi au avut tăria să dorească şi să vadă moartea creştină a copiilor lor, socotindu-se de două ori fericite dacă puteau să moară cu ei sau să lase orfani copii mici, uneori îngeraşi de sân.
Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privinţele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alţi creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203 ). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina zilei – câtă lumină putea vedea – în închisoarea subterană în care erau păziţi creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor la Tesalonic, sub Diocleţian (304).
Aceste femei nu erau nesimţitoare la durerile şi la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei şi sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturiseşte că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat şi că se simţea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze şi să edifice acolo mai mult, la vârsta înţelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumuseţea şi eroismul morţii mamei lor?
Agathoniki, la Pergam, în persecuţia lui Deciu (250), însufleţită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară şi ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” – strigă mulţimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” – răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soţie şi mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Diocleţian (în Numidia, 304).
Ameninţată cu torturi ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o ţin!” Şi Crispina a stăruit în credinţa ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru moartea ei martirică.
Alte creştine urmează în martiriu pe soţii sau pe copiii lor.
Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soţului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alţi creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). „Incomparabila mamă” a diaconului martir Flavianus, „o femeie care avea credinţa patriarhilor”, a avut tăria sufletească de a-şi însoţi în tot timpul judecării, torturării şi morţii pe fiul condamnat, cu dorinţa de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulţimea cereau graţierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea dimpotrivă, să-l vadă martir.
„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanţă are numărul copiilor? N-a jertfit şi ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul său unic?” Cu asemenea cuvinte laudă autorul actului martiric pe această mamă creştină cu suflet de erou. Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca să-i scoată ochii şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi „incomparabila mamă” cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, „a cărei dorinţă era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morţii o cufunda într-o durere glorioasă” ( Martiriul lui Montanus şi Lucius ).
Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită şi ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrăţişând trupul lui, ea îmbrăţişa „gloria” propriului său trup şi, în dragostea-i plină de credinţă, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită şi ea având un asemenea fiu, şi ea având un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” – aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis ( Numidia, 259)." ( Teodor M. Popescu )

Hrana duhovnicească

"Dacă refuzăm să ne hrănim duhovniceşte cu ceea ce este ziditor şi înălţător, vom sfârşi prin a ne hrăni cu ceea ce nu e ziditor şi înălţător, aşa cum se întâmplă în cultura americană, în care se infiltrează zilnic doze masive de superficialitate şi falsitate în sufletele lipsite de pază. Dacă nu rezistăm, dacă nu ne propunem să neutralizăm efectele nocive realizând lucruri nespus de înălţătoare, sufletele noastre se vor sufoca în mod inevitabil din cauza artificialităţii şi a vulgarităţii. Ne vom înpomoli în grosolănia fatală a lumii şi a noastră, şi nu vom fi în stare nici să atingem profunzimile propriilor noastre suflete, nici să fim receptivi la nevoile semenilor noştri." (din "The Orthodox Word")

Simţul frumosului

"Adulţii pot face mult pentru a educa sensibilitatea nativă faţă de frumos a copiilor. Pentru a-şi păstra acest dar intact, ei au nevoie de experienţe zilnice care să le arate frumuseţile naturii şi ale artei. Spre pildă, orăşenii pot cumpăra scoici pe care să le admire şi să le examineze îndeaproape, cei care locuiesc la bloc pot cerceta norii, căutând asemănări între formele acestora şi deiferite obiecte sau figuri, sau pot privi păsările cerului, pe care nu le deranjează absolut deloc să împartă spaţii aglomerate cu oamenii. Putem avea plante în apartamentele noastre, iar pereţii ni-i putem împodobi cu frumoase reproduceri de artă. Copiii sunt foarte receptivi la muzica clasică ( îndeosebi înainte de a li se spune că "nu mai e la modă"!). Luaţi-vă familia la munte, la plajă, în deşert sau în alte locuri unde frumuseţile naturii vorbesc, în chipuri de neuitat, despre ordinea şi armonia divină. Citiţi poezii emoţionante, pline de sensibilitate şi intuiţie artistică. Bibliotecile au multe cărţi despre frumuseţile naturii şi ale artei, despre insecte şi animale - însoţite de ilustraţii minunate. Căutaţi frumuseţea în jurul dumneavoastră!" ( din "Tărâmul minunilor" )

mame educatoare

Iată, în galeria marilor mame educatoare, chipul mult zbuciumatei Monica. Soţie de păgân convertit târziu, dorea împreună cu el să pregătească pe fiul lor mai mare pentru o carieră strălucită. Băiatul avea în adevăr calităţi intelectuale excepţionale, şi dorinţa fericiţilor lui părinţi de a-l vedea mare retor devenea cu atât mai mult o ambiţie. Trimis la studii în mai multe oraşe, foarte tânărul Augustin alunecă uşor spre plăcerile simţurilor. La optsprezece ani era tată nelegitim, şi legăturile lui cu o femeie, apoi cu alta, au durat mulţi ani. Pentru religia mamei lui, creştină zeloasă, el avea încă dispreţ. Rătăcirile se împerechează. De la păcat ajunge la erezie, devine maniheu, duşman al Bisericii în care trebuia să se mântuiască. Stăruie în ambele căderi, trupească şi sufletească, spre marea durere şi nelinişte a mamei, consumată zi şi noapte de grija pierderii lui.
Şaisprezece ani a durat această tortură a Monicăi (371-387). Viaţa ei era numai lacrimi, rugăciuni şi rugăminţi pentru Augustin, la Dumnezeu, pe lângă Augustin însuşi şi pe lângă oricine credea că poate s-o ajute ca să-l îndrepte şi redobândească. Fiul cel rătăcit a mărturisit mai târziu că Monica plângea pentru căderea lui în erezie mai mult decât plâng mamele pentru moartea copiilor lor. „Este imposibil să se piardă fiul atâtor lacrimi!” – a mângâiat-o, în neputinţa de a face mai mult, Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului, rugat să o ajute ca să-l mântuiască. Şi l-a mântuit.
În rugăciuni şi lacrimi, sfânta mamă şi-a căutat şi urmărit cu paşii şi cu inima pe fiul rătăcit, la Cartagina, la Roma, la Mediolanum, unde îl purtau studiile, cariera şi plăcerile lui. Inima ei duioasă de mamă a biruit şi a cucerit în cele din urmă inima lui învârtoşată de tânăr emancipat. Creştinătatea câştiga prin aceasta pe unul din cei mai mari, pe cel mai mare teolog în Apus şi părinte bisericesc, pe episcopul de Hippo Regius (+430), o minte şi un suflet de om mare, cum prea puţine au fost până acum.
O mamă care a trebuit să colinde lumea în căutarea fiului risipitor – ar fi făcut oare un tată aceasta? – nu putea să moară acasă, unde dorise şi rânduise loc de veci alături de soţul ei. Ea a adormit pe drumul de întoarcere, la Osia, însoţindu-şi spre Africa pe fiul renăscut, cu singura rugăminte de a o pomeni la altar, înaintea Domnului, împreună cu celălalt fiu al ei. (Pr. Prof. Teodor M. Popescu)