Mame de martiri

"Mamele adevărate au fost cu atât mai mari şi mai bune educatoare, cu cât au biruit în lupta lor cel mai puternic sentiment şi instinct, cel al maternităţii lor, şi au avut tăria să dorească şi să vadă moartea creştină a copiilor lor, socotindu-se de două ori fericite dacă puteau să moară cu ei sau să lase orfani copii mici, uneori îngeraşi de sân.
Tânăra şi nobila Perpetua, nobilă în toate privinţele, alăpta unicu-i prunc când a fost arestată, judecată şi condamnată la moarte împreună cu alţi creştini, între care sclava Felicitas, în Africa, sub Septimiu Sever (anul 203 ). Sclava purta încă în pântece o copilă, care a văzut lumina zilei – câtă lumină putea vedea – în închisoarea subterană în care erau păziţi creştinii. Ca şi ea, Eutychia, gravidă, înfruntă cu curaj martiric judecata şi osânda păgânilor la Tesalonic, sub Diocleţian (304).
Aceste femei nu erau nesimţitoare la durerile şi la bucuriile omeneşti de mamă, ca să moară cu inima uşoară, lăsând în urmă copiii dragostei şi sânului lor. Dimpotrivă, Perpetua mărturiseşte că a suferit mult de lipsa copilului, până ce i-a fost adus la închisoare şi a putut să-l alăpteze, iar după aceea, când i s-a adus, bucuria de a-l vedea cu ea o făcea atât de fericită, încât zicea că închisoarea i se pare un palat şi că se simţea acolo mai bine decât oriunde. Ce putea să lumineze şi să edifice acolo mai mult, la vârsta înţelegerii, pe asemenea orfani de martiri, decât frumuseţea şi eroismul morţii mamei lor?
Agathoniki, la Pergam, în persecuţia lui Deciu (250), însufleţită de curajul episcopului Carpus şi al diaconului Papylus, se declară şi ea creştină, gata să moară cu ei. „Ai milă de copiii tăi!” – strigă mulţimea şi proconsulul judecător. „Copiii mei? Să aibă Dumnezeu grijă de ei!” – răspunde mama creştină, care moare martiră spre cinstea şi pilduirea lor. Crispina, patriciană, soţie şi mamă, moare de asemenea cu mare curaj, întru edificarea copiilor ei, sub Diocleţian (în Numidia, 304).
Ameninţată cu torturi ca să apostazieze, ea răspunde: „Orice s-ar întâmpla, prefer să sufăr mai de grabă pentru credinţa pe care o ţin!” Şi Crispina a stăruit în credinţa ei până la sfârşit, binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I pentru moartea ei martirică.
Alte creştine urmează în martiriu pe soţii sau pe copiii lor.
Quartillosa, deşi putea să rămână liberă după moartea soţului şi a fiului ei, preferă închisoarea şi moartea, împreună cu alţi creştini, la Cartagina, sub Valerian (259). „Incomparabila mamă” a diaconului martir Flavianus, „o femeie care avea credinţa patriarhilor”, a avut tăria sufletească de a-şi însoţi în tot timpul judecării, torturării şi morţii pe fiul condamnat, cu dorinţa de a-l vedea murind martir pentru Hristos. Prietenii lui şi mulţimea cereau graţierea lui. Vrednica „fiică a lui Avraam”, care era mama lui, dorea dimpotrivă, să-l vadă martir.
„O, mamă credincioasă şi devotată lui Dumnezeu! O, mamă vrednică de a fi socotită printre modelele trecutului! O, mamă admirabilă, ca mama Macabeilor! Ce importanţă are numărul copiilor? N-a jertfit şi ea toată iubirea ei Domnului, oferindu-l pe fiul său unic?” Cu asemenea cuvinte laudă autorul actului martiric pe această mamă creştină cu suflet de erou. Câtă deosebire între tatăl păgân al Perpetuei, care se repede asupra fiicei arestate ca să-i scoată ochii şi care încearcă prin alte mijloace încă s-o abată de pe drumul martiriului, socotindu-l ruşinos pentru casa lui, şi „incomparabila mamă” cu nume necunoscut a diaconului Flavianus, „a cărei dorinţă era de a vedea pe fiul ei murind” şi pe care „întârzierea morţii o cufunda într-o durere glorioasă” ( Martiriul lui Montanus şi Lucius ).
Maria, mama martirului Marianus, e fericită de moartea fiului ei, fericită şi ea, ca mama Macabeilor, de fericirea fiului ei mântuit prin martiriu şi mândră de a fi avut un asemenea fiu. Îmbrăţişând trupul lui, ea îmbrăţişa „gloria” propriului său trup şi, în dragostea-i plină de credinţă, ea sărută rănile capului lui. „O, tu, pe drept numită Maria, fericită şi ea având un asemenea fiu, şi ea având un asemenea nume! Nu merita ea oare cinstea unui nume ca acesta, o mamă acoperită de glorie de către copilul trupului ei?” – aşa grăieşte lauda ei în actul martiric al lui Marianus şi Iacob de la Lambesis ( Numidia, 259)." ( Teodor M. Popescu )