Starea lui Adam după cădere

„Ne putem imagina starea stră­mo­şului nostru de după acel acci­dent cos­mic pe care îl provocase singur. Zic aşa pentru că teologia Acelui Dum­nezeu despre care am convenit că există spune că, odată cu căderea sa, Adam a atras că­derea întregului Univers, el a de­clan­şat alunecarea spre haos a întregului Cos­mos, mişcare care ne obsedează as­tăzi prin constatarea găurilor de ozon şi a cataclismelor ecologice despre care se vor­beşte atît.

După acest accident, Adam a devenit un mutant, el a uitat aproape totul. Adam a pierdut legătura harică pe care o avea cu Dumnezeu: mintea lui se întu­necase, el a devenit, putem spune, ne­bun. În această stare de şoc, Adam este iz­gonit din rai. El încă nu înţelege ce i se în­tîmplă. Lui i s‑au făcut nişte făgădu­in­ţe, pe care el nu le înţelege. Ce este aceea a‑ţi dobîndi pîinea în sudoarea frunţii? Adam nu ştia nici cum arată această pîi­ne, el nici nu obosise vreodată, nici nu transpirase. Toate acestea lui i‑au fost ne­cunoscute în rai.

Adam a căzut din lumină în întune­ric, din nemurire în moarte şi boală, din fericire în suferinţă, din dragoste în sin­gurătate. El a căzut din cunoaştere în ne­cu­noscut. Îşi aştepta moartea pro­misă, despre care nu ştia cînd şi cum va fi.

Cosmosul îşi continua mişcarea lentă spre distrugere. În calea sa, în cele din urmă, el ar fi trebuit să‑l stîrpească şi pe Adam. Natura îşi începe răzbunarea ira­ţio­nală împotriva răufăcătorului ei: fia­rele nu i se mai supun, după poruncă, ci, dimpotrivă, îl ameninţă de peste tot; sti­hiile nu‑l mai ascultă ca mai înainte, apa îl îneacă, focul îl arde, vîntul îi strică se­mă­năturile. Adam este un bol­nav înfri­co­şat lăsat la cîrma întregului Cosmos.

Şi iată, anume în acest context inter­vine Dumnezeu. Cu înţelepciune negră­i­tă, Dumnezeu îl sustrage pe Adam de sub zidul povîrnit al Universului, care ameninţa să‑l strivească. Dar cum? Prin moarte. Dedîndu‑l morţii, Dumnezeu îl va renaşte pe Adam într‑o altă dimensi­u­ne, prin participarea la trupul nemuri­tor al lui Hristos, atunci cînd actualul pămînt şi cer vor dispărea şi Dumnezeu va crea pentru Adam un pămînt nou şi un cer nou (Apocalipsa 21, 1), care nu vor avea di­mensiunile spaţiale şi temporale cu­nos­cute nouă. Moartea însă e atît de ne­cu­noscută, atît de înfricoşătoare...” (Ieromonah Savatie, „Între Freud şi Hristos”)

Prorocia Dreptului Iov despre Mesia

Episcopul Artemie Radosavljevici vorbeşte în chip minunat de această prevestire a lui Iov: „Cu două mii de ani înainte de venirea lui Hristos, mai înainte de a fi prorocii, un sărman bătrân zăcând în colbul pustiei presimte ce-i lipseşte neamului omenesc şi prevesteşte cele ce aveau să se petreacă. Simte setea lumii căzute după un Mijlocitor, Care să unească cerul cu pământul, făcându‑Se în chip minunat inel şi verigă [...]. Înţelege că numai în El îşi va afla omul leacul veşnicelor sale frământări, al suferinţei şi al morţii. Şi încă simte că Mijlocitorul acela nu poate fi decât Unul drept ca Dumnezeu şi pătimitor ca omul. Adică numaidecât şi Dumnezeu, şi om. Şi această străină vedere a celor ce aveau să fie se va împlini aievea peste două mii de ani, în persoana lui Iisus Hristos, Cel ce singur este cu adevărat Mijlocitor între Dumnezeu şi om.”